Reconstrucţii atitudinal-afective

„Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină, decât o casă în construcţie. Mai ales pentru cei ce trec repede şi observă prost”. – Jean Cocteau
Pentru că Bucureştiul este în renovare (de vreo 10 ani încoace) şi pentru că de cele mai multe ori nu fac decât să îmi descătuşez starea de frustrare şi de instatisfacţie pe care o resimt atunci când se întâmplă să nu găsesc loc de parcare, certându-mă cu tot felul de oameni pe care nu îi cunosoc, care oameni la rândul lor se confruntă şi ei cu aceeaşi problemă ca şi mine, am decis că poate e momentul să intru şi eu în renovare, renovare pe care am numit-o renovare atitudinal-afectivă...Adică mi-am propus să încep cu renovarea faţadei (nu nu ţin cura de slăbire şi nici blondă nu insist să devin, nu îmi propun să devin mai bună, îmi propun să devin altfel) e vorba de atitudinea first contact, prin care manifest toleranţă, fineţe, înţelegere, nonconflict. Astfel că îmi doresc să nu îmi mai explic fiecare atitudine, să nu mă mai preocup eu de ceea ce se întâmplă celorlalţi şi mai ales să nu mai las să se fisureze tencuiala, pentru a pătrunde „materiale” care să mă afecteze pe termen lung, pentru că m-am obişnuit să trăiesc cu ele, cu care materiale la un moment dat simţi că eşti în simbioză, cu care ai împărţit şi ploile torenţiale, şi gerurile năprasnice şi soarele dogoritor, pentru ca un muncitor într-o zi să vină să „repare” fisura şi să îţi îndepărteze materialul care devenise parte cu tine şi de care poate că te-ai temut la început, dar care devenise de acolo....
Mi-am propus să schimb bordurile (şi nu mă refer la ţinuta vestimentară, nu), mă refer la acele trăiri afective care fac diferenţierea între lăutrul simţămintelor şi exterior, exact ca bordurile între periculoasa stradă circulată de maşini şi din ce în ce mai îngustul trotuar pe care ar trebui să se deplaseze în siguranţă pietonii. Mă gândesc că nişte borduri înalte şi puternice şi trainice vor putea să securizeze potenţiale încercări de „accidentare” în momentul executării temătoare a actului de „traversare” prin locuri nepermise şi pe o culoare neptrotivă, sau încercările celorlalţi de a veni către mine, către trotuarul meu bine consolidat cu emoţii.
Ce vreau să mai schimb? Ah da, reţelele de comunicare, învechite. Adică dacă până mai acum ceva vreme comunicarea era mai dificilă, dar era personală, acum comunicarea a devenit extrem de rapidă, dar impersonală, so trebuie să ne aliniem la standarde, aşa că trebuie să schimb şi eu firele alea multe şi încete cu alea optice şi să transmit scurt, la timp, doar ceea ce trebuie, fără exprimări ale simţămintelor, fără manifestări afective, în general comunicări caracterizate de acest „fără”.
Am văzut că în Bucureşti se sigilează canale, lucru pe care o să îl fac şi eu o să sigilez toate canalele către abisurile mele emoţionale pentru a nu exista riscul căderii în prăpasia simţirii, îmi e mai degrabă comod să nu mă rostogolesc către ele, sau ar trebui să îmi fie...ca să pot deveni adaptată.
Cel mai mult mă intrigă faptul că cei care se vor fi considerat cunoscători ai arhitecturii mele (nu înţeleg cum îşi pot asuma asemenea statut când cei mai mari surprinşi ai surprinderilor noastre suntem noi) vor fi început analiza aceastei reconstrucţie (să nu uităm că încă nu am terminat refacerea) fără ca ea să se fi finalizat, în primul rând şi în al doilea rând ca şi cum şi-ar fi manifestat punctul de vedere şi când a început retencuirea, rebordurarea sau alte reuri...se trezesc aşa a tot cunoscători cerând explicaţii
So încerc o noua existenţialitate a propriei mele fiinţe, una cu care nici chiar eu nu sunt obişnuită şi cu care nici chiar eu nu îmi doresc să mă obişnuiesc, dar cu care cred că trebuie să învăţăm să ne obişnuim pentru că astăzi nu mai putem considera sensibilitatea şi deschiderea ca şi calităţi apriori, ci ca defecte şi stavile în încercarea de adaptare la monden.
Ana Moise,
Bucureşti, 24 martie 2008