Căutări cu iz de taine

"Cand dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite in armonia raiului." - William Shakespeare

Am scris în timp despre multe lucruri, experienţe plăcute sau neplăcute, gânduri, frământări, însă mereu sau aproape mereu aşezându-ma şi pregătindu-mă spre exprimare mi-am dorit să scriu despre una din valorile mele fundamentale, una din valorile pe care le-am deprins, le-am experimentat în dubla ei polaritate, una din valorile care m-a speriat, m-a perforat şi m-a făcut să îmi doresc să nu o fi ştiut, care m-a frustrat şi secvenţial m-a dezumanizat, una din valorile care presupun mai mult decât un efort personal întru realizare, iar pentru că polul negativ al acesteia mi-a testat intens rezistenţa la durere lăsându-ma să descopăr un nivel mult mai înalt decât mi-aş fi imaginat că sunt capabilă să duc, am decis într-o zi de martie (ce ciudat să aleg anotimpul renaşterii ca moment pentru îngroparea unei valori) să ferec bine într-un sipet, valoarea dragoste, pentru ca apoi cheia sipetului să o fac pierdută pentru totdeauna!
Am ferecat acolo şi toţi parametrii veniţi ca şi un bonus pentru a întregi tabloul, adică strălucirea privirii, surâsul timid, melodicitatea vorbirii, fluturii muţi şi deşi, bunătatea, savoarea, emoţia, chiar lacrimile (vai am uitat ce frumos e să plângi de bucurie....) şi am făcut un legământ că nu voi mai fi lăsat vreodată să fie descoperită cheia fermecată a sipetului...Nu aş putea ştii nici până astăzi unde e cheia....poate nu am să ştiu vreodată unde e aceasta, dar dragostea înseamnă cu mult mai mult decât atât....Am uitat că dragostea m-a făcut să eman atât de multă îngăduinţă cum nu îmi amintesc să mai fi făcut-o vreodată, m-a făcut să zăresc numai frumosul vieţii, să aplec mai puţin urechea la bârfe, să meditez, să...descopăr arte frumoase, să preţuiesc mai mult decât oricând viaţa, să mă tem de Dumnezeu şi poate cel mai important...dragostea m-a făcut să trăiesc fericirea...De câte ori am încercat să exprim fericirea în cuvinte....de câte ori m-am gândit ce caut pentru a mă simţi şi pentru a simţi?!...Se pare că mecanismele de tip psihanalitic îşi fac simţită prezenţa cu mare uşurinţă, pentru că întradevăr cheia sipetului meu de valoare este pierdută...însă odată conştientizată, ar putea să fie redescoperită...mai ales că mai nou am început să îmi doresc să experiementez o hipnoză prin care să îmi pot dezlega integrama inconştientă a sipetului...A văzut cineva cheia mea...Nu mă aştept să găsesc un răspuns acum, sau în temporalitatea imediat următoare....dar îmi doresc să cred ca la un moment dat cineva să mă ajute să o găsesc, sau poate să şlefuiesc o cheie nouă pe care să o potrivesc la sipetul acela....prăfuit...lipsit de strălucire, aproape de nerecuperat...şi totuşi....
În ultimul timp am avut sentimentul că nimic nu face un om să fie mulţumit pentru totdeauna, cu atât mai puţin să îl facă fericit pentru totdeauna...am înţeles însă că toate nemulţumirile şi neîmplinirile vor fi depăşite şi vor fi învăţate, la fel cum toate lucrurile lipsite de consistenţă vor fi abandonate, dacă vom fi simţit şi vom fi mutat centrul universului nostru într-un alt sens, cel al dragostei...Sunt convinsă că singura tehnică prin care putem asigura dezvoltarea noastră lăuntrică este puterea şi profunzimea sentimentelor, dar mai ales capacitatea şi curajul de a le fi împărtăşit cu aproapele, cu cel/cea care te face să vibrezi, cu cel/cea care alege întotdeauna tonalitatea potrivită pentru a te face să simţi....
Nu am expectaţii nerealiste, nu cred că dragostea ar putea să existe în forma ei primară pentru totdeauna...cred că ea prinde nuanţe diferite şi cred că ne face suficient de puternici ca atunci când nu o vom mai fi împărtăşit în doi să ne retragem....să învăţăm lecţia şi să nu cugetăm în a spera...
Ce căutăm de fapt? Căutăm facilitatori înspre speranţă, care să construiască încrederea înspre redescoperirea strălucirilor ascunse. Atâta timp cât păstrăm capacitatea de a produce speranţe cu siguranţă că vom putea redeveni prin întoarcerea către primaritatea emoţională a fiecăruia.

Bucureşti, 7 decembrie 2008