din trecut spre viitor

Vrei să fii prietena mea?
Cu siguranţă am auzit această întrebare de multe ori în copilăria noastră, iar ecoul acestei întrebări a continuat să ne urmărească şi să ne devină obiectiv de-a lungul întregii noastre existenţe conştient sau nu...voluntar sau...nu....
De cele mai multe ori întrebarea avea un răspuns (sau nu J) din partea unei fiinţe umane, astăzi însă, această întrebare o adresez naturii...
În mijlocul pădurii, suită pe un buştean al cărui muşchi mă răsfaţă, iritată uşor de zumzăitul insectelor, animată de susurul unui râu, gustând cu mult nesaţ din bunătăţile puse parcă deoparte pentru oaspeţi aleşi, atingând cu multă atenţie nuielele uscate contopite cu frunze aurii, mă gândesc că mi-aş dori enorm ca natura să-mi fie prietenă şi alerg imaginar în căutarea unui răspuns afirmativ....
Fiorul şi emoţia aşteptării verdictului este la fel de intensă astăzi ca atunci când eram copil...Am spus de multe ori că am abilităţi mnezice bine dezvoltate, hmm...cred că mă lădam....mă amuz pentru că îmi dau seama că am reţinut numai prostii (cifre după pi pătrat, citate din Sadoveanu, Creangă şi alţii, definiţii inutile), dar niciodată când am pus prima întrebare legată de o relaţie de prietenie....
Îmi aduc aminte, însă când am pus această întrebare unei persoane de sex opus...Să fi fost prin clasa a VII- a de şcoală generală, iar timiditatea era una din trăsăturile mele dominante (mă întreb dacă astăzi mai este?!). M-am perpelit multe nopţi până să ajung să fac pasul decisiv. Băiatul nu credeam că mă ştie nici măcar din vedere. Am pregătit un bilet, pe care l-am scris şi l-am rupt de multe ori, dar pe care într-un final l-am desăvârşit...L-am împăturit în patru, am pus puţin parfum bulgăresc pe mână după care am atins hârtia şi l-am dosit bine în buzunărelul secret al penarului chinzesc cu oglinjoară....(era perioada în care citeam primul roman de dragoste din viaţa mea „Elevul Dima dintr-a 7-a”).
A doua zi am dat biletul prietenei mele, mesagerul meu, să-l înmâneze destinatarului....Parc-ar fi fost ieri...aveam obrajii îmbujoraţi şi inima îmi bătea de îmi era teamă să nu îmi iasă din piept, iar toată ziua nu am avut curaj să ies din clasă...Am aflat ulterior că Paris, asta era numele băiatului, (romantic nume?!) mă ştia şi încă foarte bine şi relaţia noastră de prietenie a curs frumos, până la un punct...
Astăzi aici, în mijlocul atâtor minuni în adevăratul sens al cuvântului îmi vine să rostesc din nou această întrebare, către....natură.....Nu vi se pare că relaţia de prietenie cu natura ar putea avea extrem de multe lucruri comune cu relaţia de prietenie între două persoane? Fiecare dă şi fiecare primeşte, fiecare are momente bune şi momente mai puţin bune, fiecare poate trăda in a way...atât natura, cât şi mai ales fiinţa umană....
Pădurea mă direcţionează către romantism în aceeaşi măsură cu direcţionalitatea către realism....(nu renunţ la realism no matter what J)...Mă simt ca o balanţă cu talerele în echilibru...Nu e minunat?! Îmbinarea între cele două concepte mi se pare ideală, cu toate astea însă, trebuie să recunosc că doar natura este cea care îşi poate da echiaritatea, fiindcă în genere în relaţiile de prietenie apriorii nu eşti în echilibru, eşti când într-unul când în celălalt taler...Ce mă surprinde şi îmi creează confortul psihologic este calmul care mă învăluie în relaţia cu natura, pentru că aceasta nu îmi cere soluţii, mă îndeamnă la meditaţie, iar asta este activitatea sau una din activităţile mele preferate....Sunt aşa de scufundată încât parcă nici insectele nu mă mai irită, sunt undeva le disting vizual, dar kinestezic sunt paralizată...Aşa că am să-mi iau din nou inima în dinţi şi am să şoptesc răspicat „Draga mea natură, vrei să fii prietena mea?”
Ana Moise
Câmpulung, Voinea, 16.08.2007