Today I received from a very special friend of mine this words :) very beautiful...full of optimism and of consideration :)
Motto of the day / week / month / year / life:
“In the name of the best within you, do not sacrifice this world to those who are its worst. In the name of the values that keep you alive, do not let your vision of man be distorted by the ugly, the cowardly, the mindless in those who have never achieved his title. Do not lose your knowledge that man's proper estate is an upright posture, an intransigent mind and a step that travels unlimited roads. Do not let your fire go out, spark by irreplaceable spark, in the hopeless swamps of the approximate, the not-quite, the not-yet, the not-at-all. Do not let the hero in your soul perish, in lonely frustration for the life you deserved, but have never been able to reach. Check your road and the nature of your battle. The world you desired can be won, it exists, it is real, it is possible, it's yours.”
Ayn Rand (Russian born American Writer and Novelist, 1905-1982)
duminică, 20 iunie 2010
sâmbătă, 19 iunie 2010
Zmeul
Zmeul
De ceva vreme mă “urmăreşte” melodia Zmeul de la Vama Veche pentru că mi se pare că somehow este extrem de relevantă pentru această perioadă a mea, iar cum eu aleg întotdeauna în exprimare, baroque în locul renaşterii, simt una şi exprim alta. So tot caut să îmi iau zborul from a situation şi pe măsură ce îmi tot fac planuri cum să închei pentru că este clar o direcţie greşită, care nu îmi aduce satisfacţiile la care visam, ci îmi oferă himere expectaţionale, reuşesc să mă afund şi mai abitir şi să îmi complic şi mai şi zborul meu...mă las impresionată...de vorbe şi renunţ cu uşurinţă la a lua în considerare comportamentele dar because supergirls just fly, o să reuşesc să mă pierd este doar o chestiune de timp
Eu ti-am alergat prin vene..
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am upgradat sarutul...
Ti-am iubit necunoscutul....
Am fost zmeul tau mereu
Sa ma tii in vant nu-i greu...
N-ai stiut sa tragi d sfori...
Am cazut de mii de ori...am cazut de mii de ori...
....Trebuie sa zbor.....
Am cazut de mii de ori....
N-ai stiut sa tragi d sfori...
Sa ma tii in vant nu-i greu...
Am fost zmeul tau mereu
Ti-am iubit necunoscutul....
Eu ti-am upgradat sarutul...
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am alergat prin vene..
...Trebuie sa zbor...
Sa fac dragoste cu ploaia...
Sa fac dragoste cu vantul...
Sa fac dragoste cu cerul...
Sa ma-ntind pe tot pamantul...
Stelele sunt zurii noptii..
Numai amintirea zilei...
Norii sunt cearceaf pe soare...
Ei ma vor uita de tine...
Vor uita de tine...vor uita de tine..
...Cand linistea va curge!!
Sa fac dragoste cu ploaia...
Sa fac dragoste cu vantul...
Sa fac dragoste cu cerul...
Sa ma-ntind pe tot pamantul...
Stelele-s pistruii noptii,
Luna-i amintirea zilei,
Norii sunt cearceaf pe soare,
Ei ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Linistea va curge-n mïne...
Bucureşti, 19 iunie 2010
De ceva vreme mă “urmăreşte” melodia Zmeul de la Vama Veche pentru că mi se pare că somehow este extrem de relevantă pentru această perioadă a mea, iar cum eu aleg întotdeauna în exprimare, baroque în locul renaşterii, simt una şi exprim alta. So tot caut să îmi iau zborul from a situation şi pe măsură ce îmi tot fac planuri cum să închei pentru că este clar o direcţie greşită, care nu îmi aduce satisfacţiile la care visam, ci îmi oferă himere expectaţionale, reuşesc să mă afund şi mai abitir şi să îmi complic şi mai şi zborul meu...mă las impresionată...de vorbe şi renunţ cu uşurinţă la a lua în considerare comportamentele dar because supergirls just fly, o să reuşesc să mă pierd este doar o chestiune de timp
Eu ti-am alergat prin vene..
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am upgradat sarutul...
Ti-am iubit necunoscutul....
Am fost zmeul tau mereu
Sa ma tii in vant nu-i greu...
N-ai stiut sa tragi d sfori...
Am cazut de mii de ori...am cazut de mii de ori...
....Trebuie sa zbor.....
Am cazut de mii de ori....
N-ai stiut sa tragi d sfori...
Sa ma tii in vant nu-i greu...
Am fost zmeul tau mereu
Ti-am iubit necunoscutul....
Eu ti-am upgradat sarutul...
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am alergat prin vene..
...Trebuie sa zbor...
Sa fac dragoste cu ploaia...
Sa fac dragoste cu vantul...
Sa fac dragoste cu cerul...
Sa ma-ntind pe tot pamantul...
Stelele sunt zurii noptii..
Numai amintirea zilei...
Norii sunt cearceaf pe soare...
Ei ma vor uita de tine...
Vor uita de tine...vor uita de tine..
...Cand linistea va curge!!
Sa fac dragoste cu ploaia...
Sa fac dragoste cu vantul...
Sa fac dragoste cu cerul...
Sa ma-ntind pe tot pamantul...
Stelele-s pistruii noptii,
Luna-i amintirea zilei,
Norii sunt cearceaf pe soare,
Ei ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Linistea va curge-n mïne...
Bucureşti, 19 iunie 2010
miercuri, 5 mai 2010
Fara cuvinte
Am citit astăzi aceste cuvinte şi aşa de tare m-au impresionat încât îmi vine greu să mă despart de ele fără a fi sigură că nu le voi fi dat uitării. Aşa că am să le aşez aici alături de alte scrieri ale mele şi am să încerc să înţeleg că lucrurile mari şi importante se exprimă în cuvinte puţine sau chiar se exprimă lipsite de cuvinte pentru că ele se simt....
Fara cuvinte
Sunday, November 30th, 2008
Cateodata, cuvintele nu ma mai vor. Cateodata, ma simt tradata de ele. Si, in mod sigur, si ele de mine. Le-am folosit deja pe toate, de cele mai multe ori fara rost. Le-am pangarit asezandu-le in declaratii aprinse, in chemari ale uneor iubiri inventate, in descrieri de fapte pe care nu le-am trait niciodata.
Am spus, de prea multe ori, “te iubesc”, ca sa ma mai creada deja cineva ca eu stiu ce-i iubirea. Am spus, uneori, ”am sa mor pentru tine”. Si nu am murit. Imi tarasc inca vinovatiile pe drumuri care nu duc nicicand la iertare. Cuvintele altora s-au dezbarat si ele de mine, mi-au mangaiat sufletul fara sa poarte in ele miez de adevar. Mi-au promis vieti, si morti, si sperante care nu s-au nascut vreodata.
Azi tac de dragoste si disperare. Azi nu mai stiu sa vorbesc. Toate silabele sunt arme ale neintelesului. Renunt la vorbe, ca la niste haine purtate prea mult. Si ma intorc, cuminte, la bataia inimii. Inima mea care, din bum-ul ei egal, monoton, inutil, n-a construit niciodata metafore. Ma retrag in nimicnicia mea de sange care pulseaza a dragoste, intr-un du-te vino care nu asculta de intelesuri asezate in fraze maiastre. Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.
Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.
Alice Năstase
Fara cuvinte
Sunday, November 30th, 2008
Cateodata, cuvintele nu ma mai vor. Cateodata, ma simt tradata de ele. Si, in mod sigur, si ele de mine. Le-am folosit deja pe toate, de cele mai multe ori fara rost. Le-am pangarit asezandu-le in declaratii aprinse, in chemari ale uneor iubiri inventate, in descrieri de fapte pe care nu le-am trait niciodata.
Am spus, de prea multe ori, “te iubesc”, ca sa ma mai creada deja cineva ca eu stiu ce-i iubirea. Am spus, uneori, ”am sa mor pentru tine”. Si nu am murit. Imi tarasc inca vinovatiile pe drumuri care nu duc nicicand la iertare. Cuvintele altora s-au dezbarat si ele de mine, mi-au mangaiat sufletul fara sa poarte in ele miez de adevar. Mi-au promis vieti, si morti, si sperante care nu s-au nascut vreodata.
Azi tac de dragoste si disperare. Azi nu mai stiu sa vorbesc. Toate silabele sunt arme ale neintelesului. Renunt la vorbe, ca la niste haine purtate prea mult. Si ma intorc, cuminte, la bataia inimii. Inima mea care, din bum-ul ei egal, monoton, inutil, n-a construit niciodata metafore. Ma retrag in nimicnicia mea de sange care pulseaza a dragoste, intr-un du-te vino care nu asculta de intelesuri asezate in fraze maiastre. Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.
Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.
Alice Năstase
miercuri, 7 aprilie 2010
:) isnt it funny? :)
Altfel de scrieri...
„Săptămâna chioară este săptămâna când îngerul păzitor al bărbatului se află în concediu” (Vasile Ghica).
Să mă trezesc sau nu? Aş mai lenevi...încă puţin şi încă puţin m-aş mai lăsa un pic cufundată în plăcerea descoperirii unei alte dimeneţi de luni, pe care mi-aş dori să o pot experimenta cât mai des...o zi în care nu trebuie să mă trezesc să plec la serviciu, o zi pentru care pregătesc multeeeeee surprize, o zi specială ca orice primă zi de concediu....mmmmmmmm....şi totuşi decid să mă ridic, verific telefonul pe care încă de cu seară l’am setat pe silenţios, sigur am deja un apel ratat de la un coleg pe care nu mă voi deranja să îl sun back şi toate astea pentru că sunt în prima zi de concediu. Hmm un pic buimacă îmi dau seama că este abia, ora 9 şi un pic, nu e nimic dorm de mult deci nu „mă iau din atât”, nimic nu poate strica această zi pe care eu o imagine ca perfectă. Resetez telefonul pe sonor normal şi sigur îmi iau cafeaua cu mult lapte si mă reîntorc în pat doar pentru a îmi verifica poşta electronică.
Sunt luată cu asalt de multă lume care mă felicită de succesul examenulu de doctorat, răspund unor mailuri, trimit fotografii şi brusc telefonul mobil începe să sune...hmm un alt coleg cu care nu am chef să vorbesc....nu mă iau din atât şi continuu să savurez cafeaua....Fix ora 10. Din nou acelaşi telefon, de data aceasta un număr privat, cu acelaşi „Alooo” inconfundabil pe seama căruia unii din prieteni se amuză, răspund...La capătul celălalt al firului este vocea pe care o aştept, cea a unui prieten, pe care mă bucur să îl descopăr în ultima perioadă şi de la care nu mă pot aştepta să răspundă firesc şi normal, ci producător de confuzie, mă sună să îmi comunice o informaţie de serviciu, deşi sunt aproape convinsă că motivul nu este deloc acesta mai ales că discuţia pe această temă este foarte scurtă şi trecem la analiza unor situaţii din weekendul trecut...După ceva minute de conversaţie este nevoit să închidă dar îi ofer posibilitatea de a mă suna mai târziu...Continuu să port conversaţii şi să stabilesc întâlniri pentru ziua de mâine,,,se pare că azi toată lumea este ocupată...şi după ce reuşesc să îmi atribui o faţă aproape umană mă apuc să vorbesc cu prietena mea la telefon, ca să încercăm să despridem înţelesuri cu şi despre un anumit tânăr misterios ce nu se lasă descoperit....sigur....a zis nu a zis a făcut nu a făcut...de ce nu zice şi de ce nu face....terminăm conversaţia într-o notă de amuzament....se făcuse deja ora 12. Încep conversaţia pe internet cu un alt bun prieten căruia mă confesez cu privire la ultimele preocupări desigur intelectuale sau nici eu nu sunt sigură...
Când din nou telefonul mă deranjează, dar este deranjul plăcut pentru că la capătul celălalt al firului este un partener de conversaţie plăcut, funny, care aisgură elementele unui dialog şi nu acelea ale unui monolog şi în plus mă sună doar să mă întrebe ce mai fac, drăguţ hu? Şi rar lately, aproape nimeni nu te mai sună să vadă ce faci....
Continuu să mă afund în conversaţiile pe net şi să redescopăr prieteni vechi despre care nu mai ştiu de mult....şi un vechi şi special priten al meu, cu care împărtăşeam emoţia melodiilor la karaoke, care urla cu mine cu demenţă pe melodii ca vivo per lei sau hero, un prieten al meu dintr-unul din cele mai frumoase locuri din ţară care desigur se bucura pentru reuşita mea. Bucuria discuţiei cu el este uşor zguduită de o confesiune cu privire la un comportament pe care l-a dezvoltat mai deunăzi şi pe care îmi doresc din tot sufletul să reuşească să îl depăşească pentru că poate şi pentru că e special şi pentru că merită. Sper că o să îşi amintească că am încredere în el....
Din aproape în aproape orele trec şi eu continuu să fiu prinsă în mrejele internetului, cu două întâlniri stabilite pentru mâine....şi cu multe alte promisiuni din partea mea ca mă voi urni să fac ceva...Nici pe net nu pot conversa aşa cum mi-aş dori căci prietenii mei au lucruri mai bune de făcut...so îmi aduc aminte că am promis o tipologie, tipologia bărbaţilor, asta în urma unei discuţii pe care am avut-o în weekend....şi tot încerc să stabilesc un criteriu, iar acesta va fi modul în care se raportează la femei:
1. Bărbaţii „delfin” – sunt bărbaţii foarte inteligenţi şi rafinaţi, atenţi la nevoile femeilor, pe care încearcă să le seducă tocmai prin apelul la informaţiile pe care le deţin şi cu care devin fascinanţi. Buni ascultători, extrem de posesivi, au intensitate a privirii. Asemeni delfinilor exprimă, dar sunetele lor nu pot fi descifrate. Şi deşi prin gesturi şi privire poţi înţelege mult mai mult decât prin sunete, totuşi creează nota de nesiguranţă.
2. Bărbaţii „câine” – sunt bărbaţii aparent sociali, în vervă, dominaţi de nevoia de a avea atenţie, care însă sunt extrem de sensibili şi uşor de lezat. Sunt bărbaţii care sar la atac fără a muşca neapărat şi pentru care jocul este cea mai importantă activitate. Le place să se joace fără miză neapărat, le place să se joace de dragul jocului şi de aici produc multă confuzie. Sunt bărbaţii care apreciază în mod deosebit jucăria/jocul mai ale după ce le pierd.
3. Bărbaţii „leu” – sunt bărbaţii care nu pierd timpul. Se aruncă în luptă cu multă siguranţă pentru că şi dacă ratează acum cu siguranţă că a doua oară nu se va mai întâmpla....Nu rămân „flămânzi”.
„Săptămâna chioară este săptămâna când îngerul păzitor al bărbatului se află în concediu” (Vasile Ghica).
Să mă trezesc sau nu? Aş mai lenevi...încă puţin şi încă puţin m-aş mai lăsa un pic cufundată în plăcerea descoperirii unei alte dimeneţi de luni, pe care mi-aş dori să o pot experimenta cât mai des...o zi în care nu trebuie să mă trezesc să plec la serviciu, o zi pentru care pregătesc multeeeeee surprize, o zi specială ca orice primă zi de concediu....mmmmmmmm....şi totuşi decid să mă ridic, verific telefonul pe care încă de cu seară l’am setat pe silenţios, sigur am deja un apel ratat de la un coleg pe care nu mă voi deranja să îl sun back şi toate astea pentru că sunt în prima zi de concediu. Hmm un pic buimacă îmi dau seama că este abia, ora 9 şi un pic, nu e nimic dorm de mult deci nu „mă iau din atât”, nimic nu poate strica această zi pe care eu o imagine ca perfectă. Resetez telefonul pe sonor normal şi sigur îmi iau cafeaua cu mult lapte si mă reîntorc în pat doar pentru a îmi verifica poşta electronică.
Sunt luată cu asalt de multă lume care mă felicită de succesul examenulu de doctorat, răspund unor mailuri, trimit fotografii şi brusc telefonul mobil începe să sune...hmm un alt coleg cu care nu am chef să vorbesc....nu mă iau din atât şi continuu să savurez cafeaua....Fix ora 10. Din nou acelaşi telefon, de data aceasta un număr privat, cu acelaşi „Alooo” inconfundabil pe seama căruia unii din prieteni se amuză, răspund...La capătul celălalt al firului este vocea pe care o aştept, cea a unui prieten, pe care mă bucur să îl descopăr în ultima perioadă şi de la care nu mă pot aştepta să răspundă firesc şi normal, ci producător de confuzie, mă sună să îmi comunice o informaţie de serviciu, deşi sunt aproape convinsă că motivul nu este deloc acesta mai ales că discuţia pe această temă este foarte scurtă şi trecem la analiza unor situaţii din weekendul trecut...După ceva minute de conversaţie este nevoit să închidă dar îi ofer posibilitatea de a mă suna mai târziu...Continuu să port conversaţii şi să stabilesc întâlniri pentru ziua de mâine,,,se pare că azi toată lumea este ocupată...şi după ce reuşesc să îmi atribui o faţă aproape umană mă apuc să vorbesc cu prietena mea la telefon, ca să încercăm să despridem înţelesuri cu şi despre un anumit tânăr misterios ce nu se lasă descoperit....sigur....a zis nu a zis a făcut nu a făcut...de ce nu zice şi de ce nu face....terminăm conversaţia într-o notă de amuzament....se făcuse deja ora 12. Încep conversaţia pe internet cu un alt bun prieten căruia mă confesez cu privire la ultimele preocupări desigur intelectuale sau nici eu nu sunt sigură...
Când din nou telefonul mă deranjează, dar este deranjul plăcut pentru că la capătul celălalt al firului este un partener de conversaţie plăcut, funny, care aisgură elementele unui dialog şi nu acelea ale unui monolog şi în plus mă sună doar să mă întrebe ce mai fac, drăguţ hu? Şi rar lately, aproape nimeni nu te mai sună să vadă ce faci....
Continuu să mă afund în conversaţiile pe net şi să redescopăr prieteni vechi despre care nu mai ştiu de mult....şi un vechi şi special priten al meu, cu care împărtăşeam emoţia melodiilor la karaoke, care urla cu mine cu demenţă pe melodii ca vivo per lei sau hero, un prieten al meu dintr-unul din cele mai frumoase locuri din ţară care desigur se bucura pentru reuşita mea. Bucuria discuţiei cu el este uşor zguduită de o confesiune cu privire la un comportament pe care l-a dezvoltat mai deunăzi şi pe care îmi doresc din tot sufletul să reuşească să îl depăşească pentru că poate şi pentru că e special şi pentru că merită. Sper că o să îşi amintească că am încredere în el....
Din aproape în aproape orele trec şi eu continuu să fiu prinsă în mrejele internetului, cu două întâlniri stabilite pentru mâine....şi cu multe alte promisiuni din partea mea ca mă voi urni să fac ceva...Nici pe net nu pot conversa aşa cum mi-aş dori căci prietenii mei au lucruri mai bune de făcut...so îmi aduc aminte că am promis o tipologie, tipologia bărbaţilor, asta în urma unei discuţii pe care am avut-o în weekend....şi tot încerc să stabilesc un criteriu, iar acesta va fi modul în care se raportează la femei:
1. Bărbaţii „delfin” – sunt bărbaţii foarte inteligenţi şi rafinaţi, atenţi la nevoile femeilor, pe care încearcă să le seducă tocmai prin apelul la informaţiile pe care le deţin şi cu care devin fascinanţi. Buni ascultători, extrem de posesivi, au intensitate a privirii. Asemeni delfinilor exprimă, dar sunetele lor nu pot fi descifrate. Şi deşi prin gesturi şi privire poţi înţelege mult mai mult decât prin sunete, totuşi creează nota de nesiguranţă.
2. Bărbaţii „câine” – sunt bărbaţii aparent sociali, în vervă, dominaţi de nevoia de a avea atenţie, care însă sunt extrem de sensibili şi uşor de lezat. Sunt bărbaţii care sar la atac fără a muşca neapărat şi pentru care jocul este cea mai importantă activitate. Le place să se joace fără miză neapărat, le place să se joace de dragul jocului şi de aici produc multă confuzie. Sunt bărbaţii care apreciază în mod deosebit jucăria/jocul mai ale după ce le pierd.
3. Bărbaţii „leu” – sunt bărbaţii care nu pierd timpul. Se aruncă în luptă cu multă siguranţă pentru că şi dacă ratează acum cu siguranţă că a doua oară nu se va mai întâmpla....Nu rămân „flămânzi”.
miercuri, 31 martie 2010
Un quiz cinematografic
“You don't understand. I coulda had class. I coulda been a contender. I coulda been somebody, instead of a bum, which is what I am." from On the Waterfront
Întotdeauna am fost promovatoarea evaluării psihologice contextuale, în care să pot folosi teste proiective şi nu neapărat pentru că au acea notă de originalitate şi creează surpriza confruntării cu un „adversar necunoscut”, ci pentru că îţi dau posibilitatea să faci analiza unor contexte sociale acordând sensuri şi semnificaţii şi descoperind laturi abisale ale personalităţii….În plus oferă resurse inepuizabile de a mări „năvodul” inventarului evaluativ-explorator….Şi pentru că orice tehnică de lucru îşi dovedeşte validitatea doar prin apelul la instrumentarea propriilor patternuri comportamentale astăzi voi face analiza pornind de la cinematografie...
Pentru o vreme am fost lipsită de elemente ale „tehnicii moderne” şi am încercat să profit de inexistenţa acestora în viaţa mea pentru a îmi îmbogăţii cultura cinematografică….greu…pentru că balansul talerelor conformism-nonconformism este unul aproape insesizabil, punându-mă de multe ori în dificultate….sunt noncoformistă pentru că în general aleg clişee „altfel” celor unanim acceptate, însă sunt conformistă pentru că clişeele sunt „constante şi fidele”…şi acţionez în virtutea lor pentru că şi-au dovedit utilitatea…astfel încât aleg mereu între două genuri de filme, aceleaşi all the time şi este doar un exemplu…aleg întotdeauna între două tipuri de prăjituri, foarte asemănătoare, am aceleaşi parfumuri de foarte mulţi ani (două) şi aş putea continua….
Însă dacă ar trebui să fiu un film…complicated….mi-ar plăcea să fiu un film aşa întortochiat ca mintea mea şi sensibil ca sufletul meu, un film cu happy end, dar plin de semnificaţii, un film care să dureze mult şi care să ne surprindă all the time, un film care după ce se va fi încheiat să ne facă să ne fie extrem de greu să ne desprindem, să ne impingă către introspecţie şi să ne facă să îl mai vedem imediat măcar o dată O poveste ale cărei rădăcini să fie adânc implantate în structura realităţii….Un film cu multă acţiune, al cărui iz romantic să planeze da capo al fine…un film care să crească gradual ca intensitate dar care să te solicite intens şi să îţi producă starea de nesiguranţă a descoperirii sensurilor corecte, care să te facă să îţi doreşti să ţi se întâmple, care să te facă să vibrezi, să simţi, să vrei, să fii, să speri….Fiecare dintre gândurile şi stările descrise le-am tranversat vizionând tot felul de filme, însă niciodată pe toate împreună şi singura mea explicaţie este aceea că de foarte multe ori aleg să „fug” ca Forest….atunci când schema cognitivă dă eroare în prima încercare… iar asta am crezut mult timp că mă poate proteja cu succes în a face descoperiri care să mă pună în suferinţă….mă gândesc însă că perseverenţa de a mai încerca încă o dată schema ar putea să îmi aducă surprize, ca în filme….şi dacă filmul meu este cu happy end, va trebui să învăţ să am răbdarea scenografului şi a regizorului şi a actorilor and so on pentru că realizarea unui film presupune multă muncă şi ce am mai viziona cu atât de multă plăecere dacă toţi ar „fugii” la prima „dublă”?
Bucureşti, 31 martie 2010
Întotdeauna am fost promovatoarea evaluării psihologice contextuale, în care să pot folosi teste proiective şi nu neapărat pentru că au acea notă de originalitate şi creează surpriza confruntării cu un „adversar necunoscut”, ci pentru că îţi dau posibilitatea să faci analiza unor contexte sociale acordând sensuri şi semnificaţii şi descoperind laturi abisale ale personalităţii….În plus oferă resurse inepuizabile de a mări „năvodul” inventarului evaluativ-explorator….Şi pentru că orice tehnică de lucru îşi dovedeşte validitatea doar prin apelul la instrumentarea propriilor patternuri comportamentale astăzi voi face analiza pornind de la cinematografie...
Pentru o vreme am fost lipsită de elemente ale „tehnicii moderne” şi am încercat să profit de inexistenţa acestora în viaţa mea pentru a îmi îmbogăţii cultura cinematografică….greu…pentru că balansul talerelor conformism-nonconformism este unul aproape insesizabil, punându-mă de multe ori în dificultate….sunt noncoformistă pentru că în general aleg clişee „altfel” celor unanim acceptate, însă sunt conformistă pentru că clişeele sunt „constante şi fidele”…şi acţionez în virtutea lor pentru că şi-au dovedit utilitatea…astfel încât aleg mereu între două genuri de filme, aceleaşi all the time şi este doar un exemplu…aleg întotdeauna între două tipuri de prăjituri, foarte asemănătoare, am aceleaşi parfumuri de foarte mulţi ani (două) şi aş putea continua….
Însă dacă ar trebui să fiu un film…complicated….mi-ar plăcea să fiu un film aşa întortochiat ca mintea mea şi sensibil ca sufletul meu, un film cu happy end, dar plin de semnificaţii, un film care să dureze mult şi care să ne surprindă all the time, un film care după ce se va fi încheiat să ne facă să ne fie extrem de greu să ne desprindem, să ne impingă către introspecţie şi să ne facă să îl mai vedem imediat măcar o dată O poveste ale cărei rădăcini să fie adânc implantate în structura realităţii….Un film cu multă acţiune, al cărui iz romantic să planeze da capo al fine…un film care să crească gradual ca intensitate dar care să te solicite intens şi să îţi producă starea de nesiguranţă a descoperirii sensurilor corecte, care să te facă să îţi doreşti să ţi se întâmple, care să te facă să vibrezi, să simţi, să vrei, să fii, să speri….Fiecare dintre gândurile şi stările descrise le-am tranversat vizionând tot felul de filme, însă niciodată pe toate împreună şi singura mea explicaţie este aceea că de foarte multe ori aleg să „fug” ca Forest….atunci când schema cognitivă dă eroare în prima încercare… iar asta am crezut mult timp că mă poate proteja cu succes în a face descoperiri care să mă pună în suferinţă….mă gândesc însă că perseverenţa de a mai încerca încă o dată schema ar putea să îmi aducă surprize, ca în filme….şi dacă filmul meu este cu happy end, va trebui să învăţ să am răbdarea scenografului şi a regizorului şi a actorilor and so on pentru că realizarea unui film presupune multă muncă şi ce am mai viziona cu atât de multă plăecere dacă toţi ar „fugii” la prima „dublă”?
Bucureşti, 31 martie 2010
vineri, 26 martie 2010
Când analiza relaţiilor sentimentale este una emoţională…
Traversez o perioadă în care reuşesc să baleiez în şevaletul stărilor emoţionale cu o repeziciune ameţitoare…aşa cum cred că nu am mai făcut de mult. Întotdeauna mi s-a reproşat că sunt „prea raţională” şi că nu las nimic neinventariat, totul trece prin filtru...în realitate e modalitatea mea de autoprotecţie pentru a nu fi dezamăgită...cu atât mai mult cu cât vorbim de raţionalizările propriilor mele sentimente....
Şi de ce este rău să încerc să înţeleg dacă mă poziţionez corect, chiar şi atunci când atracţia faţă de persoana în raport cu care fac analiza este una extrem de puternică? Cum aş putea să acţionez emoţional fără să am toate datele problemei? Poate pentru că am un mare talent de a mă implica foarte tare în tot ceea ce fac şi atunci riscul de a ieşi şifonat creşte exponenţial....Şi cum cel mai bine mă exprim în scris, pentru că nu trebuie să privesc fix persoana către care ar trebui să transmit, mă gândeam că poate şi analiza situaţiilor mele ar putea fi mai obiectivă astfel....
Multitudinea stărilor pe care resimt este urmare a faptului că fac un experiment, eu cu mine despre mine, ca în amintiri din copilărie şi povestitor şi personaj. Am decis să acţionez instinctual fără foarte multe raţionalizări să vedem ce rezultate obţinem Sunt uimită de unul din rezultatele pozitive şi anume acela de a avea iniţiativă. Nu am crezut vreodată că voi face invitaţii la cafea cu atâta degajare...Nu am nici un stres, pur şi simplu, îmi doresc asta şi o fac. Sigur ploaia de stări pe care o traversez momentan este urmare a raţionalizărilor pe care încă le fac involuntar...astfel că mă bucur că reuşesc să am o atitudine deschisă, dar mă neliniştesc că descopăr comportamente care mă deranjează pentru că le dau anumite semnificaţii...Sunt degajată şi nu resimt stări de disconfort în dialog, nu roşesc, nu mă bâlbăi, dar mă anxietez ori de câte ori mi se fac destăinuiri de genul „ce faină îi nu ştiu care tipă” sau „să luăm numărul de telefon de cealaltă tipă”....ca avantaj al acestui experiment este absenţa expectaţională...merg pe premisa ce este scris să se întâmple se va întâmpla şi totuşi dezavantajul este că nu reacţionez atunci când simt că ceva nu este în regulă...Şi pentru că este momentul de analiză mă gândesc că asta mă deranjează dacă mă gândesc pentru că reprezentarea mea socială asupra acestor comportamente este una negativă....mă deranjează şi pentru că întotdeauna am fost atentă la ce simt cei din jurul meu şi mi-a plăcut să le creez confortul psihologic şi atunci pretind acelaşi lucru Dar următoarea etapă a experimentului meu este de a acţiona absolut la fel...sunt sigură că şi eu „pot cădea în admiraţie” faţă de tot felul de persoane de sex masculin şi pot să şi verbalizez asta şi chiar cred că pot cere şi numere de telefon. Dacă raţiunea ar fi fost cea care m-ar fi guvernat în această explorare sentimentală încheiam de mult capitolul, dar cum emoţia este cea pe care o las a se instala mă gândesc să procedez la fel şi apoi voi mai face o analiză în scris
Bucureşti, 26 martie 2010
Şi de ce este rău să încerc să înţeleg dacă mă poziţionez corect, chiar şi atunci când atracţia faţă de persoana în raport cu care fac analiza este una extrem de puternică? Cum aş putea să acţionez emoţional fără să am toate datele problemei? Poate pentru că am un mare talent de a mă implica foarte tare în tot ceea ce fac şi atunci riscul de a ieşi şifonat creşte exponenţial....Şi cum cel mai bine mă exprim în scris, pentru că nu trebuie să privesc fix persoana către care ar trebui să transmit, mă gândeam că poate şi analiza situaţiilor mele ar putea fi mai obiectivă astfel....
Multitudinea stărilor pe care resimt este urmare a faptului că fac un experiment, eu cu mine despre mine, ca în amintiri din copilărie şi povestitor şi personaj. Am decis să acţionez instinctual fără foarte multe raţionalizări să vedem ce rezultate obţinem Sunt uimită de unul din rezultatele pozitive şi anume acela de a avea iniţiativă. Nu am crezut vreodată că voi face invitaţii la cafea cu atâta degajare...Nu am nici un stres, pur şi simplu, îmi doresc asta şi o fac. Sigur ploaia de stări pe care o traversez momentan este urmare a raţionalizărilor pe care încă le fac involuntar...astfel că mă bucur că reuşesc să am o atitudine deschisă, dar mă neliniştesc că descopăr comportamente care mă deranjează pentru că le dau anumite semnificaţii...Sunt degajată şi nu resimt stări de disconfort în dialog, nu roşesc, nu mă bâlbăi, dar mă anxietez ori de câte ori mi se fac destăinuiri de genul „ce faină îi nu ştiu care tipă” sau „să luăm numărul de telefon de cealaltă tipă”....ca avantaj al acestui experiment este absenţa expectaţională...merg pe premisa ce este scris să se întâmple se va întâmpla şi totuşi dezavantajul este că nu reacţionez atunci când simt că ceva nu este în regulă...Şi pentru că este momentul de analiză mă gândesc că asta mă deranjează dacă mă gândesc pentru că reprezentarea mea socială asupra acestor comportamente este una negativă....mă deranjează şi pentru că întotdeauna am fost atentă la ce simt cei din jurul meu şi mi-a plăcut să le creez confortul psihologic şi atunci pretind acelaşi lucru Dar următoarea etapă a experimentului meu este de a acţiona absolut la fel...sunt sigură că şi eu „pot cădea în admiraţie” faţă de tot felul de persoane de sex masculin şi pot să şi verbalizez asta şi chiar cred că pot cere şi numere de telefon. Dacă raţiunea ar fi fost cea care m-ar fi guvernat în această explorare sentimentală încheiam de mult capitolul, dar cum emoţia este cea pe care o las a se instala mă gândesc să procedez la fel şi apoi voi mai face o analiză în scris
Bucureşti, 26 martie 2010
sâmbătă, 13 martie 2010
Reconstrucţii atitudinal-afective
„Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină, decât o casă în construcţie. Mai ales pentru cei ce trec repede şi observă prost”. – Jean Cocteau
Pentru că Bucureştiul este în renovare (de vreo 10 ani încoace) şi pentru că de cele mai multe ori nu fac decât să îmi descătuşez starea de frustrare şi de instatisfacţie pe care o resimt atunci când se întâmplă să nu găsesc loc de parcare, certându-mă cu tot felul de oameni pe care nu îi cunosoc, care oameni la rândul lor se confruntă şi ei cu aceeaşi problemă ca şi mine, am decis că poate e momentul să intru şi eu în renovare, renovare pe care am numit-o renovare atitudinal-afectivă...Adică mi-am propus să încep cu renovarea faţadei (nu nu ţin cura de slăbire şi nici blondă nu insist să devin, nu îmi propun să devin mai bună, îmi propun să devin altfel) e vorba de atitudinea first contact, prin care manifest toleranţă, fineţe, înţelegere, nonconflict. Astfel că îmi doresc să nu îmi mai explic fiecare atitudine, să nu mă mai preocup eu de ceea ce se întâmplă celorlalţi şi mai ales să nu mai las să se fisureze tencuiala, pentru a pătrunde „materiale” care să mă afecteze pe termen lung, pentru că m-am obişnuit să trăiesc cu ele, cu care materiale la un moment dat simţi că eşti în simbioză, cu care ai împărţit şi ploile torenţiale, şi gerurile năprasnice şi soarele dogoritor, pentru ca un muncitor într-o zi să vină să „repare” fisura şi să îţi îndepărteze materialul care devenise parte cu tine şi de care poate că te-ai temut la început, dar care devenise de acolo....
Mi-am propus să schimb bordurile (şi nu mă refer la ţinuta vestimentară, nu), mă refer la acele trăiri afective care fac diferenţierea între lăutrul simţămintelor şi exterior, exact ca bordurile între periculoasa stradă circulată de maşini şi din ce în ce mai îngustul trotuar pe care ar trebui să se deplaseze în siguranţă pietonii. Mă gândesc că nişte borduri înalte şi puternice şi trainice vor putea să securizeze potenţiale încercări de „accidentare” în momentul executării temătoare a actului de „traversare” prin locuri nepermise şi pe o culoare neptrotivă, sau încercările celorlalţi de a veni către mine, către trotuarul meu bine consolidat cu emoţii.
Ce vreau să mai schimb? Ah da, reţelele de comunicare, învechite. Adică dacă până mai acum ceva vreme comunicarea era mai dificilă, dar era personală, acum comunicarea a devenit extrem de rapidă, dar impersonală, so trebuie să ne aliniem la standarde, aşa că trebuie să schimb şi eu firele alea multe şi încete cu alea optice şi să transmit scurt, la timp, doar ceea ce trebuie, fără exprimări ale simţămintelor, fără manifestări afective, în general comunicări caracterizate de acest „fără”.
Am văzut că în Bucureşti se sigilează canale, lucru pe care o să îl fac şi eu o să sigilez toate canalele către abisurile mele emoţionale pentru a nu exista riscul căderii în prăpasia simţirii, îmi e mai degrabă comod să nu mă rostogolesc către ele, sau ar trebui să îmi fie...ca să pot deveni adaptată.
Cel mai mult mă intrigă faptul că cei care se vor fi considerat cunoscători ai arhitecturii mele (nu înţeleg cum îşi pot asuma asemenea statut când cei mai mari surprinşi ai surprinderilor noastre suntem noi) vor fi început analiza aceastei reconstrucţie (să nu uităm că încă nu am terminat refacerea) fără ca ea să se fi finalizat, în primul rând şi în al doilea rând ca şi cum şi-ar fi manifestat punctul de vedere şi când a început retencuirea, rebordurarea sau alte reuri...se trezesc aşa a tot cunoscători cerând explicaţii
So încerc o noua existenţialitate a propriei mele fiinţe, una cu care nici chiar eu nu sunt obişnuită şi cu care nici chiar eu nu îmi doresc să mă obişnuiesc, dar cu care cred că trebuie să învăţăm să ne obişnuim pentru că astăzi nu mai putem considera sensibilitatea şi deschiderea ca şi calităţi apriori, ci ca defecte şi stavile în încercarea de adaptare la monden.
Ana Moise,
Bucureşti, 24 martie 2008
Pentru că Bucureştiul este în renovare (de vreo 10 ani încoace) şi pentru că de cele mai multe ori nu fac decât să îmi descătuşez starea de frustrare şi de instatisfacţie pe care o resimt atunci când se întâmplă să nu găsesc loc de parcare, certându-mă cu tot felul de oameni pe care nu îi cunosoc, care oameni la rândul lor se confruntă şi ei cu aceeaşi problemă ca şi mine, am decis că poate e momentul să intru şi eu în renovare, renovare pe care am numit-o renovare atitudinal-afectivă...Adică mi-am propus să încep cu renovarea faţadei (nu nu ţin cura de slăbire şi nici blondă nu insist să devin, nu îmi propun să devin mai bună, îmi propun să devin altfel) e vorba de atitudinea first contact, prin care manifest toleranţă, fineţe, înţelegere, nonconflict. Astfel că îmi doresc să nu îmi mai explic fiecare atitudine, să nu mă mai preocup eu de ceea ce se întâmplă celorlalţi şi mai ales să nu mai las să se fisureze tencuiala, pentru a pătrunde „materiale” care să mă afecteze pe termen lung, pentru că m-am obişnuit să trăiesc cu ele, cu care materiale la un moment dat simţi că eşti în simbioză, cu care ai împărţit şi ploile torenţiale, şi gerurile năprasnice şi soarele dogoritor, pentru ca un muncitor într-o zi să vină să „repare” fisura şi să îţi îndepărteze materialul care devenise parte cu tine şi de care poate că te-ai temut la început, dar care devenise de acolo....
Mi-am propus să schimb bordurile (şi nu mă refer la ţinuta vestimentară, nu), mă refer la acele trăiri afective care fac diferenţierea între lăutrul simţămintelor şi exterior, exact ca bordurile între periculoasa stradă circulată de maşini şi din ce în ce mai îngustul trotuar pe care ar trebui să se deplaseze în siguranţă pietonii. Mă gândesc că nişte borduri înalte şi puternice şi trainice vor putea să securizeze potenţiale încercări de „accidentare” în momentul executării temătoare a actului de „traversare” prin locuri nepermise şi pe o culoare neptrotivă, sau încercările celorlalţi de a veni către mine, către trotuarul meu bine consolidat cu emoţii.
Ce vreau să mai schimb? Ah da, reţelele de comunicare, învechite. Adică dacă până mai acum ceva vreme comunicarea era mai dificilă, dar era personală, acum comunicarea a devenit extrem de rapidă, dar impersonală, so trebuie să ne aliniem la standarde, aşa că trebuie să schimb şi eu firele alea multe şi încete cu alea optice şi să transmit scurt, la timp, doar ceea ce trebuie, fără exprimări ale simţămintelor, fără manifestări afective, în general comunicări caracterizate de acest „fără”.
Am văzut că în Bucureşti se sigilează canale, lucru pe care o să îl fac şi eu o să sigilez toate canalele către abisurile mele emoţionale pentru a nu exista riscul căderii în prăpasia simţirii, îmi e mai degrabă comod să nu mă rostogolesc către ele, sau ar trebui să îmi fie...ca să pot deveni adaptată.
Cel mai mult mă intrigă faptul că cei care se vor fi considerat cunoscători ai arhitecturii mele (nu înţeleg cum îşi pot asuma asemenea statut când cei mai mari surprinşi ai surprinderilor noastre suntem noi) vor fi început analiza aceastei reconstrucţie (să nu uităm că încă nu am terminat refacerea) fără ca ea să se fi finalizat, în primul rând şi în al doilea rând ca şi cum şi-ar fi manifestat punctul de vedere şi când a început retencuirea, rebordurarea sau alte reuri...se trezesc aşa a tot cunoscători cerând explicaţii
So încerc o noua existenţialitate a propriei mele fiinţe, una cu care nici chiar eu nu sunt obişnuită şi cu care nici chiar eu nu îmi doresc să mă obişnuiesc, dar cu care cred că trebuie să învăţăm să ne obişnuim pentru că astăzi nu mai putem considera sensibilitatea şi deschiderea ca şi calităţi apriori, ci ca defecte şi stavile în încercarea de adaptare la monden.
Ana Moise,
Bucureşti, 24 martie 2008
Tăcerea înţelegerii….
Tăcerea e de aur...spune o vorbă....Oare poate fi tăcerea o atitudine şi o posibilă modalitate de rezolvare a unor probleme? Ar putea deveni tăcerea o modalitate eficientă de comunicare într-un context în care formatorii îmbină şi îmbie către exprimare directă a propriilor neînţelegeri, frustrări, aşteptări, realizări and so on...
Experimentarea unei astfel de perspective a venit pentru mine într-un moment în care propria-mi agresivitate este în vecinătatea unui maxim greu de stăvilit, menit de a mă zgudui uneori şi de a mă surprinde chiar şi pe mine...câţi dintre noi am reuşit să fim „speriaţi de propriul nostru eu?”....Sau câţi dintre noi au reuşit să conştientizeze că sunt surprinşi de propriile reacţii şi să mediteze la asta. E foarte neplăcut în analiza propriilor atitudini să fii nemulţimit de sine şi nu datorită informaţiilor pe care le transmitem, ci datorită calităţii modului în care ele au fost transmise, agresiv, violent, lipsite de căldură, modificându-le înţelesul...şi profitând de contextul creat pentru a deşerta către ceilalţi frustrări.....şi neînţelesuri.....
Stavila în calea informaţiilor transformate în adevărate săgeţi veninoase numai graiul „coardelor” ar putea să-l şoptească pe harpa sufletului....dar pentru asta e nevoie de introsepecţie, meditaţie....tăcere. Şi iată cum tacerea devine, tăcerea creşte şi se transformă în metodă de căutare de noime ale propriei existenţialităţi......a propriilor frământări fermecate...
Câţi dintre noi au timp să tacă în ultima perioadă, şi nu mă refer la tăcerea aceea a unei posturi în care suntem nevoiţi să ne comportăm aşa...Să tacă raţional şi să aibă conştiinţa tăcerii? Este atât de greu să taci, ca să asculţi freamătul raţiunii şi simţirii....Câţi dintre noi au reuşit să tacă în grup şi nu pentru că nu ar fi avut ceva de spus, doar pentru că au ascultat vibraţia tăcerii interioare şi au renunţat la a exprima competivitate şi a se arunca spre demonstraţie simţind profund.....eu nu imi aduc aminte când am avut o astfel de atitudine ultima dată...
Dar dupa 10 minute de tacere si după alte 10 minute în care ascultaţi preocuparea unei persoane pur şi simplu...înţeleg altfel sensul lui a „a păstra tăcerea”....este atât de greu să taci şi nu proiectezi propriile trăiri întru descoperirea unor explicaţii ale celor ascultaţi...e atât de greu să nu opreşti mesajul, este atât de greu să transmiţi în tăcere şi poate cel mai greu este să acţionezi prin tăcere, iar beneficiul să fie dublu sau chiar triplu...cel ascultat va descoperi soluţii ale propriilor frământări, adaptate la modul unic de înţelegere şi de vibrare, se va îndrepta cu aprecierea asupra facilitatorului de confort psihologic, iar tu, cel care a susţinut prin tăcere, vei creşte precum aluatul la dospit imbucurat de experienţa prin care ai presărat strălucire în privirea descoperitorului, ai redat zâmbetul învingătorului şi ai simţit invazia energie pozitive....
Întoarcerea către tăcere...printr-o asiduă căutare în cufărul cu valori, sfaturi, experienţe, sentimente, concepţii, convingeri, constrângeri, atitudini, ar putea sa puna un strop de înţelepciune în ordonarea exprimărilor agresive ale stridenţelor experienţe traversate de fiecare dintre noi...şi disponibilitatea noastră în raport cu expectaţiile faţă de ceilalţi va capăta o valenţă nouă...şi poate ceilalţi vor putea beneficia de găsirea unor soluţii prin explorări asupra propriilor necunoscute care culmea pentru noi sunt cunoscutele aşteptate din partea celorlalţi…Să experimentăm tăcerea în doi, prin exprorare perceptivă, fără a ignora importanţa cuvântului în exprimare. Mă gândeam de câte ori am înţeles mai bine decât o mie de cuvinte, o privire...la fel cum am simţit mai multă încurajare printr-o simplă atingere...m-am indrăgostit prin priviri....şi am suferit prin lipsa tăcerii afective, căci tot tăcerea este cea care ne poate purta de agonie la extaz...sau de la extaz la agonie, dăndu-ne speranţa şi spulberând-o...Cum am putut nega tăcerea...şi am lăsat-o acoperită de vorbe care au lovit, care au rănit sau care au distorsionat, sau care poate pur si simplu au bruiat, au stârnit şi au oprit evoluţia...şi dacă ne vom fi acordat din când în când un moment de tăcere, cu siguranţă că vom reuşi să desprindem înţelesuri dintre cele mai ascunse....
Bucureşti, 1 decembrie 2008
Experimentarea unei astfel de perspective a venit pentru mine într-un moment în care propria-mi agresivitate este în vecinătatea unui maxim greu de stăvilit, menit de a mă zgudui uneori şi de a mă surprinde chiar şi pe mine...câţi dintre noi am reuşit să fim „speriaţi de propriul nostru eu?”....Sau câţi dintre noi au reuşit să conştientizeze că sunt surprinşi de propriile reacţii şi să mediteze la asta. E foarte neplăcut în analiza propriilor atitudini să fii nemulţimit de sine şi nu datorită informaţiilor pe care le transmitem, ci datorită calităţii modului în care ele au fost transmise, agresiv, violent, lipsite de căldură, modificându-le înţelesul...şi profitând de contextul creat pentru a deşerta către ceilalţi frustrări.....şi neînţelesuri.....
Stavila în calea informaţiilor transformate în adevărate săgeţi veninoase numai graiul „coardelor” ar putea să-l şoptească pe harpa sufletului....dar pentru asta e nevoie de introsepecţie, meditaţie....tăcere. Şi iată cum tacerea devine, tăcerea creşte şi se transformă în metodă de căutare de noime ale propriei existenţialităţi......a propriilor frământări fermecate...
Câţi dintre noi au timp să tacă în ultima perioadă, şi nu mă refer la tăcerea aceea a unei posturi în care suntem nevoiţi să ne comportăm aşa...Să tacă raţional şi să aibă conştiinţa tăcerii? Este atât de greu să taci, ca să asculţi freamătul raţiunii şi simţirii....Câţi dintre noi au reuşit să tacă în grup şi nu pentru că nu ar fi avut ceva de spus, doar pentru că au ascultat vibraţia tăcerii interioare şi au renunţat la a exprima competivitate şi a se arunca spre demonstraţie simţind profund.....eu nu imi aduc aminte când am avut o astfel de atitudine ultima dată...
Dar dupa 10 minute de tacere si după alte 10 minute în care ascultaţi preocuparea unei persoane pur şi simplu...înţeleg altfel sensul lui a „a păstra tăcerea”....este atât de greu să taci şi nu proiectezi propriile trăiri întru descoperirea unor explicaţii ale celor ascultaţi...e atât de greu să nu opreşti mesajul, este atât de greu să transmiţi în tăcere şi poate cel mai greu este să acţionezi prin tăcere, iar beneficiul să fie dublu sau chiar triplu...cel ascultat va descoperi soluţii ale propriilor frământări, adaptate la modul unic de înţelegere şi de vibrare, se va îndrepta cu aprecierea asupra facilitatorului de confort psihologic, iar tu, cel care a susţinut prin tăcere, vei creşte precum aluatul la dospit imbucurat de experienţa prin care ai presărat strălucire în privirea descoperitorului, ai redat zâmbetul învingătorului şi ai simţit invazia energie pozitive....
Întoarcerea către tăcere...printr-o asiduă căutare în cufărul cu valori, sfaturi, experienţe, sentimente, concepţii, convingeri, constrângeri, atitudini, ar putea sa puna un strop de înţelepciune în ordonarea exprimărilor agresive ale stridenţelor experienţe traversate de fiecare dintre noi...şi disponibilitatea noastră în raport cu expectaţiile faţă de ceilalţi va capăta o valenţă nouă...şi poate ceilalţi vor putea beneficia de găsirea unor soluţii prin explorări asupra propriilor necunoscute care culmea pentru noi sunt cunoscutele aşteptate din partea celorlalţi…Să experimentăm tăcerea în doi, prin exprorare perceptivă, fără a ignora importanţa cuvântului în exprimare. Mă gândeam de câte ori am înţeles mai bine decât o mie de cuvinte, o privire...la fel cum am simţit mai multă încurajare printr-o simplă atingere...m-am indrăgostit prin priviri....şi am suferit prin lipsa tăcerii afective, căci tot tăcerea este cea care ne poate purta de agonie la extaz...sau de la extaz la agonie, dăndu-ne speranţa şi spulberând-o...Cum am putut nega tăcerea...şi am lăsat-o acoperită de vorbe care au lovit, care au rănit sau care au distorsionat, sau care poate pur si simplu au bruiat, au stârnit şi au oprit evoluţia...şi dacă ne vom fi acordat din când în când un moment de tăcere, cu siguranţă că vom reuşi să desprindem înţelesuri dintre cele mai ascunse....
Bucureşti, 1 decembrie 2008
Despre înţelesuri...către înţelepciune
„Nimeni nu-i atât de înţelept sau atât de prost pe cât pare” (F.Orestano).
Cu alte cuvinte indiferent cât de înţelepţi, cunoscători, creativi (dominanţi cerebral dreapta, sau stânga) am fi, nu ar trebui să uităm niciodată că avem mult de învăţat, înţelegând învăţarea ca pe procesul prin care devenim înţelepţi şi reuşim să lluăm lucrurile ca atare, fără a emite judecăţi, devinim mai curaţi, creştem, evoluăm, dar din alt punct de vedere…pregătim devenirea aceea care durează etern....
Dar oare ajungem suficient de înţelepţi astfel încât să reuşim să înţelegem nuanţat şi profund, să reuşim să acordăm semnificaţia cuvenită fiecărui aspect cu care ne întâlnim, pe care îl trăim, simţim? Şi cine ne stabileşte care e punctul ăla, pe care în mode cu totul convenţional îl numim „0”, în care ştim că vom înţelege ca atare « cuvintele cu tâlc » ? Ascuţirea simţurilor, iuţimea cu care descifrăm înţelesuri, determinarea cât mai corectă a intensităţii cu care transmitem şi cu care receptăm sunt calităţi care se câştigă în timp şi care “tind spre plus infinit”, în adevăratul sens pentru că ele nu sunt şlefuite niciodată suficient.
Conştientizarea perisabilităţii umane, a efemerităţii, a perioadei scurte pe care o avem la dispoziţie aici, (iar prin aici înţelegem umanitate, înţelegem aceast perimetru în care ne desfăşurăm şi existăm fizic), ne va îndemna spre reflecţie întru descoperirea, stabilirea şi punerea în aplicare a unui plan de “raportare” către ştiinţă care să curgă sub o cupolă reală. Oricât de mult vom încerca, trenul propriei existenţialităţi (cu un traseu destul de scurt dacă luăm în calcul suma tuturor traseelor de la naşterea umanităţii încoace) va fi nevoit să oprească în suficient de multe staţii astfel încât să nu permită descoperirea totală şi nici măcar parţială a ceea ce ar putea reprezenta cunoaşterea….Iar toţi cei care vor putea imagina că au ajuns să cunoască şi vor avea altfel de expectaţii, erijându-se în cunoscători supremi ai metaforei ştiinţă, vor fi consideraţi magicieni, atâta timp cât cei cărora le împărtăşesc lucrurile respective cred; sau vor fi consideraţi lipsiţi de judecată şi raţiune şi poate cel mai dureros lipsiţi de simţire în aprecierea cu şi despre ştiinţă prin ştiinţă…Câţi oare sunt cei care apreciază că nu pot deveni ştiinţă?....
Dar riscurile nu se termină aici….Iar dintre cei puţini care vor fi înţeles totuşi neputinţa construcţiei totale, Câţi oare reuşesc să păstreze strălucirea valorilor, (cu multă iscusinţă sădite adânc în structura eului de formatori), în îndrăzneţul demers de devenire, pe care îl traversează?...Câţi vor păstra neschimbat portativul notelor care alcătuiesc melodia ce răsună în adâncul sufletului şi păstrează căldura şi umanitatea şi bunătatea care facilitează cunoaşterea? Şi totuşi….there is so much beauty in this world…and I am still hoping that in a day..........
Cu alte cuvinte indiferent cât de înţelepţi, cunoscători, creativi (dominanţi cerebral dreapta, sau stânga) am fi, nu ar trebui să uităm niciodată că avem mult de învăţat, înţelegând învăţarea ca pe procesul prin care devenim înţelepţi şi reuşim să lluăm lucrurile ca atare, fără a emite judecăţi, devinim mai curaţi, creştem, evoluăm, dar din alt punct de vedere…pregătim devenirea aceea care durează etern....
Dar oare ajungem suficient de înţelepţi astfel încât să reuşim să înţelegem nuanţat şi profund, să reuşim să acordăm semnificaţia cuvenită fiecărui aspect cu care ne întâlnim, pe care îl trăim, simţim? Şi cine ne stabileşte care e punctul ăla, pe care în mode cu totul convenţional îl numim „0”, în care ştim că vom înţelege ca atare « cuvintele cu tâlc » ? Ascuţirea simţurilor, iuţimea cu care descifrăm înţelesuri, determinarea cât mai corectă a intensităţii cu care transmitem şi cu care receptăm sunt calităţi care se câştigă în timp şi care “tind spre plus infinit”, în adevăratul sens pentru că ele nu sunt şlefuite niciodată suficient.
Conştientizarea perisabilităţii umane, a efemerităţii, a perioadei scurte pe care o avem la dispoziţie aici, (iar prin aici înţelegem umanitate, înţelegem aceast perimetru în care ne desfăşurăm şi existăm fizic), ne va îndemna spre reflecţie întru descoperirea, stabilirea şi punerea în aplicare a unui plan de “raportare” către ştiinţă care să curgă sub o cupolă reală. Oricât de mult vom încerca, trenul propriei existenţialităţi (cu un traseu destul de scurt dacă luăm în calcul suma tuturor traseelor de la naşterea umanităţii încoace) va fi nevoit să oprească în suficient de multe staţii astfel încât să nu permită descoperirea totală şi nici măcar parţială a ceea ce ar putea reprezenta cunoaşterea….Iar toţi cei care vor putea imagina că au ajuns să cunoască şi vor avea altfel de expectaţii, erijându-se în cunoscători supremi ai metaforei ştiinţă, vor fi consideraţi magicieni, atâta timp cât cei cărora le împărtăşesc lucrurile respective cred; sau vor fi consideraţi lipsiţi de judecată şi raţiune şi poate cel mai dureros lipsiţi de simţire în aprecierea cu şi despre ştiinţă prin ştiinţă…Câţi oare sunt cei care apreciază că nu pot deveni ştiinţă?....
Dar riscurile nu se termină aici….Iar dintre cei puţini care vor fi înţeles totuşi neputinţa construcţiei totale, Câţi oare reuşesc să păstreze strălucirea valorilor, (cu multă iscusinţă sădite adânc în structura eului de formatori), în îndrăzneţul demers de devenire, pe care îl traversează?...Câţi vor păstra neschimbat portativul notelor care alcătuiesc melodia ce răsună în adâncul sufletului şi păstrează căldura şi umanitatea şi bunătatea care facilitează cunoaşterea? Şi totuşi….there is so much beauty in this world…and I am still hoping that in a day..........
Cu şi despre nuanţe genetice…
"Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte....” Ecleziastul
Cred că cel mai greu este să abordezi lucruri aparent simple, însă pline de încărcătură, iar ceea ce creşte în complexitate analiza este simplitatea perfectă, cadrul ideal al unei existenţialităţi divine, iar păstrarea unei atitudini obiective în proiectarea pentru a putea acorda semnificaţii unei astfel de peisaj, ... stârneşte provocări.
Întotdeauan sau aproape întotdeauna am experimentat înspre perfecţiune cu tot ceea ce ar putea presupune comportamentul perfecţionist, ignorând de foarte multe ori că perfecţiunea nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa, ca premisă necesară pentru a performa, în a depăşi autosuficienţa, în a crea şi a amprenta propria efemeritate a existenţei actuale. Ne prindem şi ne încrâncenăm în a obţine perfectul, uitând să mulţumim şi să ne mulţimim, ignorând abaterea de la criteriul valoare, sau implicaţiile rezultate din aceste erori, sau poate şi mai grav, fără a acorda un minimum profunzimii analitice pentru a deprinde scopul încrâncenării înspre perfecţiune....De ce căutăm perfecţiunea şi ce înseamnă să fii perfect, care sunt sacrificiile umane sau spirituale în maratonul atitudinii perfecţioniste? Sunt întrebări care ar trebui să ne arunce în abisurile meditative individuale pentru a înţelege ce înseamnă perfect, ce implică perfect, ce presupune perfect şi cât de mult ar trebui să ne dorim asta, sau nu...şi totuşi....O imagine fugitivă a perfectului îmi prezintă un ideal care sperie, un ideal perfect care mă dezorientează....ce s-ar întâmpla dacă locul meu de muncă ar fi perfect? Zâmbesc...nu este nici pe departe ceva ceea ce ar putea să mă încânte pentru că tot ceea ce până în momentul asta am experimentat pentru înţelegere ar căpăta alt sens, iar existenţa mea ar deveni primară şi ar trebui să reîncep a clădi sensuri de forme şi intensităţi diferite asemeni copilului ce construieşte castele de nisip lipsite de orice posibilitate de a rezista încă înainte de a fi concepute....iar lipsa unei finalităţi, a unor obiective, a unor trepte, a unor....mă încurcă....ce ar putea deveni sens.....Ce s-ar întâmpla dacă aş întâlni partenerul perfect...inteligent, dar fin, cu simţul umorului dar sentimental, puternic dar sansibil, protector dar protejat, independet dar dependent de liantul afectiv, rafinat dar copil? Mi-aş pierde din nou sensul şi ar trebui să redevin pentru că nu aş avea nimic de şlefuit, de nuanţat, de suferit, de îndrăgit...şi va trebui să fac eforturi preoperaţionale pentru a gândi într-un singur sens, pentru a comunica fără mesaj şi pentru a opera cu simboluri fără semnificaţii....Însă poate cel mai teamă îmi este să imaginez propria-mi perfecţiune...morală, intelectuală, afectivă, sprituală, fizică....cu siguranţă că am vorbi de altă persoană lipsită de profunzimea imperfecţiunii...aş acţiona după tipare cu rădăcini concrete...fără construcţii de strategii...Trezită din această contemplare ştiu răspunsul: voi spune NU perfecţiunii, iar prin asta voi spune NU a tot ceea ce ar putea fi dezirabil, lipsit de norme, lipsit de sens, lipsit de scop....
De ce şi-ar fi dorit Dumnezeu ca Adam şi Eva să accepte o unidimensionalitate existenţială perfectă pentru totdeauna? De ce ar fi creeat Dumnezeu ispita arborelui ştiinţă, conglomeratul cunoaşterii, răului, chinului, sacrificiului, provocativului şi ar fi păstrat încrederea în lipsa curiozităţii factorului uman? De ce ar fi creat Dumnezeu pe Adam şi Eva în forme fizice umane fără a se asigura de vulnerabilităţile instictuale? Şi totuşi dincolo de toate aceste întrebări de ce ar fi construit Dumnezeu atitudinea şireată, rece, plină de vicleşug, alunecoasă şi deloc plăcută la atingere imaginată prin şarpe atâta timp cât lucrurile se derulau in idilic? O primă ipoteză ar fi înalta atitudine obiectivă ce pune în discuţie atitudini-comportament tip oglindă: corect-incorect, cinstit-viclean, cunoaştere-noncunoaştere, perfect-nonperfect din care „decidentul” îşi va asuma propriul stil....după un balans decizional.....Să fi fost toate aceste construcţii bazate pe experimentarea anterioară a lui Dumnezeu înainte de începerea genezei, înţelegând experimentarea ca strategie de înţelegere şi îmbunătăţire a umanului prin accesul la informaţie?
În acest context, tot ceea ce urmează a se fi întâmplat pare a parcurge logica realului contemporan, în care prin fragilitatea emoţională segvenţială, femeia se desprinde de obiectivism şi se lasă condusă de afect...deşi vocea intuiţiei ar putea semnala potenţialitatea pericolului....şi totuşi, licărirea semnalului nu este suficient de intens proiectată astfel încât să conducă la a ignora ispita şi astfel lucrurile redevin într-un tablou nou...explorator...în care Eva, creează scenarii pentru a convinge, îmbracând masca influenţei asupra simbolului verticalităţii, maturităţii, autorităţii, investit de Dumnezeu în a colora un peisaj edenic perfect...Surpriza acestui scenariu nu este reprezentată de imposibilitatea de a rezista tentaţiei „eviene”, ci uşurinţa cu care Adam se lasă convins înspre experienţă, renunţarea la toate rolurile-statut cu care acesta a fost apreciat de Dumnezeu şi acţiunea braille, pe nevăzute, pe „nesimţite” în a experimenta...evidenţiind că dincolo de efortul de a fi fost creat nepământean, totuşi acţionalul masculin reuşeşte să „izbândească” deschizând noi direcţii nebătătorite dar producătoare de vibraţie emoţional-afectivă.
Mă voi fi trezit din meditaţia înspre a acorda sensuri genetice şi voi fi înţeles că nimic nu este perfect, totul este perfectibil, iar faptul că avem posibilitatea perfectibilului este o şansă la care nu voi fi dispusă la a reunţa foarte curând, pentru că perfectibilul împinge către exprimare, către oscilaţie, către recodificări, către UMAN şi Umanitate...generatoare de plăcere, satisfacţie, motivaţie, aspecte cu caracter reglator-adaptativ şi mai ales creativ...I want to be what peple are.....I want more....
Bucureşti, 19 decembrie 2008
Cred că cel mai greu este să abordezi lucruri aparent simple, însă pline de încărcătură, iar ceea ce creşte în complexitate analiza este simplitatea perfectă, cadrul ideal al unei existenţialităţi divine, iar păstrarea unei atitudini obiective în proiectarea pentru a putea acorda semnificaţii unei astfel de peisaj, ... stârneşte provocări.
Întotdeauan sau aproape întotdeauna am experimentat înspre perfecţiune cu tot ceea ce ar putea presupune comportamentul perfecţionist, ignorând de foarte multe ori că perfecţiunea nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa, ca premisă necesară pentru a performa, în a depăşi autosuficienţa, în a crea şi a amprenta propria efemeritate a existenţei actuale. Ne prindem şi ne încrâncenăm în a obţine perfectul, uitând să mulţumim şi să ne mulţimim, ignorând abaterea de la criteriul valoare, sau implicaţiile rezultate din aceste erori, sau poate şi mai grav, fără a acorda un minimum profunzimii analitice pentru a deprinde scopul încrâncenării înspre perfecţiune....De ce căutăm perfecţiunea şi ce înseamnă să fii perfect, care sunt sacrificiile umane sau spirituale în maratonul atitudinii perfecţioniste? Sunt întrebări care ar trebui să ne arunce în abisurile meditative individuale pentru a înţelege ce înseamnă perfect, ce implică perfect, ce presupune perfect şi cât de mult ar trebui să ne dorim asta, sau nu...şi totuşi....O imagine fugitivă a perfectului îmi prezintă un ideal care sperie, un ideal perfect care mă dezorientează....ce s-ar întâmpla dacă locul meu de muncă ar fi perfect? Zâmbesc...nu este nici pe departe ceva ceea ce ar putea să mă încânte pentru că tot ceea ce până în momentul asta am experimentat pentru înţelegere ar căpăta alt sens, iar existenţa mea ar deveni primară şi ar trebui să reîncep a clădi sensuri de forme şi intensităţi diferite asemeni copilului ce construieşte castele de nisip lipsite de orice posibilitate de a rezista încă înainte de a fi concepute....iar lipsa unei finalităţi, a unor obiective, a unor trepte, a unor....mă încurcă....ce ar putea deveni sens.....Ce s-ar întâmpla dacă aş întâlni partenerul perfect...inteligent, dar fin, cu simţul umorului dar sentimental, puternic dar sansibil, protector dar protejat, independet dar dependent de liantul afectiv, rafinat dar copil? Mi-aş pierde din nou sensul şi ar trebui să redevin pentru că nu aş avea nimic de şlefuit, de nuanţat, de suferit, de îndrăgit...şi va trebui să fac eforturi preoperaţionale pentru a gândi într-un singur sens, pentru a comunica fără mesaj şi pentru a opera cu simboluri fără semnificaţii....Însă poate cel mai teamă îmi este să imaginez propria-mi perfecţiune...morală, intelectuală, afectivă, sprituală, fizică....cu siguranţă că am vorbi de altă persoană lipsită de profunzimea imperfecţiunii...aş acţiona după tipare cu rădăcini concrete...fără construcţii de strategii...Trezită din această contemplare ştiu răspunsul: voi spune NU perfecţiunii, iar prin asta voi spune NU a tot ceea ce ar putea fi dezirabil, lipsit de norme, lipsit de sens, lipsit de scop....
De ce şi-ar fi dorit Dumnezeu ca Adam şi Eva să accepte o unidimensionalitate existenţială perfectă pentru totdeauna? De ce ar fi creeat Dumnezeu ispita arborelui ştiinţă, conglomeratul cunoaşterii, răului, chinului, sacrificiului, provocativului şi ar fi păstrat încrederea în lipsa curiozităţii factorului uman? De ce ar fi creat Dumnezeu pe Adam şi Eva în forme fizice umane fără a se asigura de vulnerabilităţile instictuale? Şi totuşi dincolo de toate aceste întrebări de ce ar fi construit Dumnezeu atitudinea şireată, rece, plină de vicleşug, alunecoasă şi deloc plăcută la atingere imaginată prin şarpe atâta timp cât lucrurile se derulau in idilic? O primă ipoteză ar fi înalta atitudine obiectivă ce pune în discuţie atitudini-comportament tip oglindă: corect-incorect, cinstit-viclean, cunoaştere-noncunoaştere, perfect-nonperfect din care „decidentul” îşi va asuma propriul stil....după un balans decizional.....Să fi fost toate aceste construcţii bazate pe experimentarea anterioară a lui Dumnezeu înainte de începerea genezei, înţelegând experimentarea ca strategie de înţelegere şi îmbunătăţire a umanului prin accesul la informaţie?
În acest context, tot ceea ce urmează a se fi întâmplat pare a parcurge logica realului contemporan, în care prin fragilitatea emoţională segvenţială, femeia se desprinde de obiectivism şi se lasă condusă de afect...deşi vocea intuiţiei ar putea semnala potenţialitatea pericolului....şi totuşi, licărirea semnalului nu este suficient de intens proiectată astfel încât să conducă la a ignora ispita şi astfel lucrurile redevin într-un tablou nou...explorator...în care Eva, creează scenarii pentru a convinge, îmbracând masca influenţei asupra simbolului verticalităţii, maturităţii, autorităţii, investit de Dumnezeu în a colora un peisaj edenic perfect...Surpriza acestui scenariu nu este reprezentată de imposibilitatea de a rezista tentaţiei „eviene”, ci uşurinţa cu care Adam se lasă convins înspre experienţă, renunţarea la toate rolurile-statut cu care acesta a fost apreciat de Dumnezeu şi acţiunea braille, pe nevăzute, pe „nesimţite” în a experimenta...evidenţiind că dincolo de efortul de a fi fost creat nepământean, totuşi acţionalul masculin reuşeşte să „izbândească” deschizând noi direcţii nebătătorite dar producătoare de vibraţie emoţional-afectivă.
Mă voi fi trezit din meditaţia înspre a acorda sensuri genetice şi voi fi înţeles că nimic nu este perfect, totul este perfectibil, iar faptul că avem posibilitatea perfectibilului este o şansă la care nu voi fi dispusă la a reunţa foarte curând, pentru că perfectibilul împinge către exprimare, către oscilaţie, către recodificări, către UMAN şi Umanitate...generatoare de plăcere, satisfacţie, motivaţie, aspecte cu caracter reglator-adaptativ şi mai ales creativ...I want to be what peple are.....I want more....
Bucureşti, 19 decembrie 2008
Căutări cu iz de taine
"Cand dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite in armonia raiului." - William Shakespeare
Am scris în timp despre multe lucruri, experienţe plăcute sau neplăcute, gânduri, frământări, însă mereu sau aproape mereu aşezându-ma şi pregătindu-mă spre exprimare mi-am dorit să scriu despre una din valorile mele fundamentale, una din valorile pe care le-am deprins, le-am experimentat în dubla ei polaritate, una din valorile care m-a speriat, m-a perforat şi m-a făcut să îmi doresc să nu o fi ştiut, care m-a frustrat şi secvenţial m-a dezumanizat, una din valorile care presupun mai mult decât un efort personal întru realizare, iar pentru că polul negativ al acesteia mi-a testat intens rezistenţa la durere lăsându-ma să descopăr un nivel mult mai înalt decât mi-aş fi imaginat că sunt capabilă să duc, am decis într-o zi de martie (ce ciudat să aleg anotimpul renaşterii ca moment pentru îngroparea unei valori) să ferec bine într-un sipet, valoarea dragoste, pentru ca apoi cheia sipetului să o fac pierdută pentru totdeauna!
Am ferecat acolo şi toţi parametrii veniţi ca şi un bonus pentru a întregi tabloul, adică strălucirea privirii, surâsul timid, melodicitatea vorbirii, fluturii muţi şi deşi, bunătatea, savoarea, emoţia, chiar lacrimile (vai am uitat ce frumos e să plângi de bucurie....) şi am făcut un legământ că nu voi mai fi lăsat vreodată să fie descoperită cheia fermecată a sipetului...Nu aş putea ştii nici până astăzi unde e cheia....poate nu am să ştiu vreodată unde e aceasta, dar dragostea înseamnă cu mult mai mult decât atât....Am uitat că dragostea m-a făcut să eman atât de multă îngăduinţă cum nu îmi amintesc să mai fi făcut-o vreodată, m-a făcut să zăresc numai frumosul vieţii, să aplec mai puţin urechea la bârfe, să meditez, să...descopăr arte frumoase, să preţuiesc mai mult decât oricând viaţa, să mă tem de Dumnezeu şi poate cel mai important...dragostea m-a făcut să trăiesc fericirea...De câte ori am încercat să exprim fericirea în cuvinte....de câte ori m-am gândit ce caut pentru a mă simţi şi pentru a simţi?!...Se pare că mecanismele de tip psihanalitic îşi fac simţită prezenţa cu mare uşurinţă, pentru că întradevăr cheia sipetului meu de valoare este pierdută...însă odată conştientizată, ar putea să fie redescoperită...mai ales că mai nou am început să îmi doresc să experiementez o hipnoză prin care să îmi pot dezlega integrama inconştientă a sipetului...A văzut cineva cheia mea...Nu mă aştept să găsesc un răspuns acum, sau în temporalitatea imediat următoare....dar îmi doresc să cred ca la un moment dat cineva să mă ajute să o găsesc, sau poate să şlefuiesc o cheie nouă pe care să o potrivesc la sipetul acela....prăfuit...lipsit de strălucire, aproape de nerecuperat...şi totuşi....
În ultimul timp am avut sentimentul că nimic nu face un om să fie mulţumit pentru totdeauna, cu atât mai puţin să îl facă fericit pentru totdeauna...am înţeles însă că toate nemulţumirile şi neîmplinirile vor fi depăşite şi vor fi învăţate, la fel cum toate lucrurile lipsite de consistenţă vor fi abandonate, dacă vom fi simţit şi vom fi mutat centrul universului nostru într-un alt sens, cel al dragostei...Sunt convinsă că singura tehnică prin care putem asigura dezvoltarea noastră lăuntrică este puterea şi profunzimea sentimentelor, dar mai ales capacitatea şi curajul de a le fi împărtăşit cu aproapele, cu cel/cea care te face să vibrezi, cu cel/cea care alege întotdeauna tonalitatea potrivită pentru a te face să simţi....
Nu am expectaţii nerealiste, nu cred că dragostea ar putea să existe în forma ei primară pentru totdeauna...cred că ea prinde nuanţe diferite şi cred că ne face suficient de puternici ca atunci când nu o vom mai fi împărtăşit în doi să ne retragem....să învăţăm lecţia şi să nu cugetăm în a spera...
Ce căutăm de fapt? Căutăm facilitatori înspre speranţă, care să construiască încrederea înspre redescoperirea strălucirilor ascunse. Atâta timp cât păstrăm capacitatea de a produce speranţe cu siguranţă că vom putea redeveni prin întoarcerea către primaritatea emoţională a fiecăruia.
Bucureşti, 7 decembrie 2008
Am scris în timp despre multe lucruri, experienţe plăcute sau neplăcute, gânduri, frământări, însă mereu sau aproape mereu aşezându-ma şi pregătindu-mă spre exprimare mi-am dorit să scriu despre una din valorile mele fundamentale, una din valorile pe care le-am deprins, le-am experimentat în dubla ei polaritate, una din valorile care m-a speriat, m-a perforat şi m-a făcut să îmi doresc să nu o fi ştiut, care m-a frustrat şi secvenţial m-a dezumanizat, una din valorile care presupun mai mult decât un efort personal întru realizare, iar pentru că polul negativ al acesteia mi-a testat intens rezistenţa la durere lăsându-ma să descopăr un nivel mult mai înalt decât mi-aş fi imaginat că sunt capabilă să duc, am decis într-o zi de martie (ce ciudat să aleg anotimpul renaşterii ca moment pentru îngroparea unei valori) să ferec bine într-un sipet, valoarea dragoste, pentru ca apoi cheia sipetului să o fac pierdută pentru totdeauna!
Am ferecat acolo şi toţi parametrii veniţi ca şi un bonus pentru a întregi tabloul, adică strălucirea privirii, surâsul timid, melodicitatea vorbirii, fluturii muţi şi deşi, bunătatea, savoarea, emoţia, chiar lacrimile (vai am uitat ce frumos e să plângi de bucurie....) şi am făcut un legământ că nu voi mai fi lăsat vreodată să fie descoperită cheia fermecată a sipetului...Nu aş putea ştii nici până astăzi unde e cheia....poate nu am să ştiu vreodată unde e aceasta, dar dragostea înseamnă cu mult mai mult decât atât....Am uitat că dragostea m-a făcut să eman atât de multă îngăduinţă cum nu îmi amintesc să mai fi făcut-o vreodată, m-a făcut să zăresc numai frumosul vieţii, să aplec mai puţin urechea la bârfe, să meditez, să...descopăr arte frumoase, să preţuiesc mai mult decât oricând viaţa, să mă tem de Dumnezeu şi poate cel mai important...dragostea m-a făcut să trăiesc fericirea...De câte ori am încercat să exprim fericirea în cuvinte....de câte ori m-am gândit ce caut pentru a mă simţi şi pentru a simţi?!...Se pare că mecanismele de tip psihanalitic îşi fac simţită prezenţa cu mare uşurinţă, pentru că întradevăr cheia sipetului meu de valoare este pierdută...însă odată conştientizată, ar putea să fie redescoperită...mai ales că mai nou am început să îmi doresc să experiementez o hipnoză prin care să îmi pot dezlega integrama inconştientă a sipetului...A văzut cineva cheia mea...Nu mă aştept să găsesc un răspuns acum, sau în temporalitatea imediat următoare....dar îmi doresc să cred ca la un moment dat cineva să mă ajute să o găsesc, sau poate să şlefuiesc o cheie nouă pe care să o potrivesc la sipetul acela....prăfuit...lipsit de strălucire, aproape de nerecuperat...şi totuşi....
În ultimul timp am avut sentimentul că nimic nu face un om să fie mulţumit pentru totdeauna, cu atât mai puţin să îl facă fericit pentru totdeauna...am înţeles însă că toate nemulţumirile şi neîmplinirile vor fi depăşite şi vor fi învăţate, la fel cum toate lucrurile lipsite de consistenţă vor fi abandonate, dacă vom fi simţit şi vom fi mutat centrul universului nostru într-un alt sens, cel al dragostei...Sunt convinsă că singura tehnică prin care putem asigura dezvoltarea noastră lăuntrică este puterea şi profunzimea sentimentelor, dar mai ales capacitatea şi curajul de a le fi împărtăşit cu aproapele, cu cel/cea care te face să vibrezi, cu cel/cea care alege întotdeauna tonalitatea potrivită pentru a te face să simţi....
Nu am expectaţii nerealiste, nu cred că dragostea ar putea să existe în forma ei primară pentru totdeauna...cred că ea prinde nuanţe diferite şi cred că ne face suficient de puternici ca atunci când nu o vom mai fi împărtăşit în doi să ne retragem....să învăţăm lecţia şi să nu cugetăm în a spera...
Ce căutăm de fapt? Căutăm facilitatori înspre speranţă, care să construiască încrederea înspre redescoperirea strălucirilor ascunse. Atâta timp cât păstrăm capacitatea de a produce speranţe cu siguranţă că vom putea redeveni prin întoarcerea către primaritatea emoţională a fiecăruia.
Bucureşti, 7 decembrie 2008
Revelaţii dependente
„Egoismul aspiră la singurătate pentru a scăpa de dependenţă” - Soseki
Mi s-a întâmplat, aşa cum probabil multora ni s-a întâmplat, să traversez stări de reverie scurte dar intense, în care să înţelegi şi să descoperi adevăruri care erau foarte la îndemână dar pe care din multe considerente nu îţi propusesei să le conştientizezi, iar aceste momente revelatoare nu fac decât să te surprindă prin brutalitatea înţelegerii....
Într-un drum alene la volanul maşinii mele, mă lasam condusă într-un vis cu ochii deschişi.....iar cei ce mă conduceau erau fulgii de nea, sensibili, delicaţi care se împleteau şi se unduiau în ton cu sunetele unei melodii româneşti, o melodie plină de semnificaţie pentru o perioadă din viaţa mea...Un prieten îmi spunea că îi place muzica pentru că ea exprimă mult mai mult decât poţi exprima prin orice alt canal de comunicare....Şi cum „visarea” este a doua mea natură am început să îmi amintesc de trăirele asociate cu melodia respectivă, coincidenţa capătă valenţe hiperbolozate în condiţiile în care mi-am dat seama că sunt în jurul acelei locaţii în care simţeam melodia cu ceva ani în urmă...în care cea mai intimă exprimare a intensităţii emoţionale era lesne de descifrat pe faţa mea, căci lacrimile erau de nestăvilit, am urât întotdeauna să plâng public (oare de ce) dar uneori pur şi simplu nu am reuşit să depăşesc asta....reveria mea continuă să caute înţelesuri şi reuşesc să conştientizez un zâmbet al sufletului....credeam atunci şi încă mai cred şi acum că cineva acolo sus a vibrat emoţional în acelaşi timp cu mine şi special asemeni unui prieten empatic mi-a trimis un mesaj alegând melodia aceasta în momentul acela şi poate nimic nu este întâmplător şi tot cineva îmi trimite acest cadou acum....e vorba de melodia „mi-e dor” a băieţilor de la Hara, pănă şi numele mi se pare grăitor...prea multe coincidenţe...
Respir profund şi îmi contintinuu drumul...dar încă nu sunt pregătită să ies din stare...fiindcă nu pot să nu mă gândesc că starea de atunci, reactualizată prin sunetele melodiei acum, îmi produce cugetări...dor, mi-e dor, îmi lipseşte, conştientizez o necesitate, iar necesitatea nu o putem găsi altudindeva decât pe treptele unei construcţii egiptene cu implicaţii psihologice ca „piramida”...iar ca lucrurile să fie şi mai complicate înţeleg că este o „trebuinţă” înaltă, care amprentează întreaga existenţialitate-mi pentru că doare, pentru că nu o pot gestiona singură, pentru că se desfăşoară prin altul către mine...iar imposibilitatea rezolvării creşte durerea...şi toate astea îşi găsesc explicaţia în şi prin dependenţă, de ce aş fi scăpat eu de slăbiciuni, deşi am încercat să înlătur în şi din viaţa mea toate „pericolele” primare, patentante cu valenţa „vicii”...Constat însă că cele primare nu lasă urme adânci în cea mai de preţ valoare a umanităţii – sufletul....şi oare toţi cei care vor fi încercat să lase de o parte toate tentaţiile reprezentate de prima treaptă a trebuinţelor nu aveau implicaţii mult mai profunde? Îmi e şi greu să îmi transmit mie că sunt dependentă...şi totuşi o voi face. SUNT DEPENDENTĂ deci exist, iar asta ar trebui să mă bucure...Deşi cu teamă mă detaşez întru înţelegerea-mi dependenţelor, însă curioziatea descoperirii mă stârneşte în a mă desprinde....În primul rând sunt dependetă social, sunt dependetă de comunicare, sunt dependentă de analiză şi înţelegere, pentru că în general a experimenta nuanţe şi a înţelege valenţe va fi fost făcută numai prin raportarea cu şi prin ceilalţi....cu şi prin oferirea posibilităţii de a exprima şi de a te lăsa exprimat....
apoi cred că sunt dependentă de protecţie şi de asigurare, îmi place să le ofer celorlalţi sprijinul meu, îmi place să fiu de folos pentru că trebuie să recunosc caut şi am căutat întotdeauna suport, am căutat întotdeauna stropitori care să mă ajute să rodesc, am căutat întotdeauna asigurări că indiferent cum, când şi unde voi continua să contez şi voi găsi sprijin...e măgulitor să ştii că pentru cineva contezi pe de o parte, iar pe de altă parte e greu să acţionezi ca să nu dezamăgeşti...aşa contradictoriu şi totuşi confortabil...
sunt dependetă de drag, îmi e drag să îmi fie drag...iar asta îmi e cel mai greu să exprim, în special în contemporaneitatea în care nimeni nu îşi exprimă „dragul” pentru a masca vulnerabilităţi şi dependenţe....
Din fericire pentru mine, drumul nu a fost unul de ceva sute de km căci mi-ar fi trebuit poate mult să aştern pe hârtie cu şi despre dependenţe personale, însă chiar şi punctarea câtorva e importantă atâta timp cât acceptarea e foarte dificilă....sunt dependetă....
„Seara se lasa si ganduri m-apasa
Ca n-ai sa mai vii...
Noapte se-asterne, zapada se cerne
Si poate-ai sa vii...
Poate ca luna o sa-ti zambeasca sa poti pleca,
Poate ca maine te vor aduce fulgii de nea
In calea mea...
Zorii se-arata si tu esti departe
Dar poate-ai sa vii...
Ziua se pierde si tu esti departe
Dar poate-ai sa vii...
Poate ca maine te vor aduce fulgii de nea,
Poate ca vantul o sa-ti dea aripi sa poti pleca... „
Bucureşti, 29 decembrie 2008
Mi s-a întâmplat, aşa cum probabil multora ni s-a întâmplat, să traversez stări de reverie scurte dar intense, în care să înţelegi şi să descoperi adevăruri care erau foarte la îndemână dar pe care din multe considerente nu îţi propusesei să le conştientizezi, iar aceste momente revelatoare nu fac decât să te surprindă prin brutalitatea înţelegerii....
Într-un drum alene la volanul maşinii mele, mă lasam condusă într-un vis cu ochii deschişi.....iar cei ce mă conduceau erau fulgii de nea, sensibili, delicaţi care se împleteau şi se unduiau în ton cu sunetele unei melodii româneşti, o melodie plină de semnificaţie pentru o perioadă din viaţa mea...Un prieten îmi spunea că îi place muzica pentru că ea exprimă mult mai mult decât poţi exprima prin orice alt canal de comunicare....Şi cum „visarea” este a doua mea natură am început să îmi amintesc de trăirele asociate cu melodia respectivă, coincidenţa capătă valenţe hiperbolozate în condiţiile în care mi-am dat seama că sunt în jurul acelei locaţii în care simţeam melodia cu ceva ani în urmă...în care cea mai intimă exprimare a intensităţii emoţionale era lesne de descifrat pe faţa mea, căci lacrimile erau de nestăvilit, am urât întotdeauna să plâng public (oare de ce) dar uneori pur şi simplu nu am reuşit să depăşesc asta....reveria mea continuă să caute înţelesuri şi reuşesc să conştientizez un zâmbet al sufletului....credeam atunci şi încă mai cred şi acum că cineva acolo sus a vibrat emoţional în acelaşi timp cu mine şi special asemeni unui prieten empatic mi-a trimis un mesaj alegând melodia aceasta în momentul acela şi poate nimic nu este întâmplător şi tot cineva îmi trimite acest cadou acum....e vorba de melodia „mi-e dor” a băieţilor de la Hara, pănă şi numele mi se pare grăitor...prea multe coincidenţe...
Respir profund şi îmi contintinuu drumul...dar încă nu sunt pregătită să ies din stare...fiindcă nu pot să nu mă gândesc că starea de atunci, reactualizată prin sunetele melodiei acum, îmi produce cugetări...dor, mi-e dor, îmi lipseşte, conştientizez o necesitate, iar necesitatea nu o putem găsi altudindeva decât pe treptele unei construcţii egiptene cu implicaţii psihologice ca „piramida”...iar ca lucrurile să fie şi mai complicate înţeleg că este o „trebuinţă” înaltă, care amprentează întreaga existenţialitate-mi pentru că doare, pentru că nu o pot gestiona singură, pentru că se desfăşoară prin altul către mine...iar imposibilitatea rezolvării creşte durerea...şi toate astea îşi găsesc explicaţia în şi prin dependenţă, de ce aş fi scăpat eu de slăbiciuni, deşi am încercat să înlătur în şi din viaţa mea toate „pericolele” primare, patentante cu valenţa „vicii”...Constat însă că cele primare nu lasă urme adânci în cea mai de preţ valoare a umanităţii – sufletul....şi oare toţi cei care vor fi încercat să lase de o parte toate tentaţiile reprezentate de prima treaptă a trebuinţelor nu aveau implicaţii mult mai profunde? Îmi e şi greu să îmi transmit mie că sunt dependentă...şi totuşi o voi face. SUNT DEPENDENTĂ deci exist, iar asta ar trebui să mă bucure...Deşi cu teamă mă detaşez întru înţelegerea-mi dependenţelor, însă curioziatea descoperirii mă stârneşte în a mă desprinde....În primul rând sunt dependetă social, sunt dependetă de comunicare, sunt dependentă de analiză şi înţelegere, pentru că în general a experimenta nuanţe şi a înţelege valenţe va fi fost făcută numai prin raportarea cu şi prin ceilalţi....cu şi prin oferirea posibilităţii de a exprima şi de a te lăsa exprimat....
apoi cred că sunt dependentă de protecţie şi de asigurare, îmi place să le ofer celorlalţi sprijinul meu, îmi place să fiu de folos pentru că trebuie să recunosc caut şi am căutat întotdeauna suport, am căutat întotdeauna stropitori care să mă ajute să rodesc, am căutat întotdeauna asigurări că indiferent cum, când şi unde voi continua să contez şi voi găsi sprijin...e măgulitor să ştii că pentru cineva contezi pe de o parte, iar pe de altă parte e greu să acţionezi ca să nu dezamăgeşti...aşa contradictoriu şi totuşi confortabil...
sunt dependetă de drag, îmi e drag să îmi fie drag...iar asta îmi e cel mai greu să exprim, în special în contemporaneitatea în care nimeni nu îşi exprimă „dragul” pentru a masca vulnerabilităţi şi dependenţe....
Din fericire pentru mine, drumul nu a fost unul de ceva sute de km căci mi-ar fi trebuit poate mult să aştern pe hârtie cu şi despre dependenţe personale, însă chiar şi punctarea câtorva e importantă atâta timp cât acceptarea e foarte dificilă....sunt dependetă....
„Seara se lasa si ganduri m-apasa
Ca n-ai sa mai vii...
Noapte se-asterne, zapada se cerne
Si poate-ai sa vii...
Poate ca luna o sa-ti zambeasca sa poti pleca,
Poate ca maine te vor aduce fulgii de nea
In calea mea...
Zorii se-arata si tu esti departe
Dar poate-ai sa vii...
Ziua se pierde si tu esti departe
Dar poate-ai sa vii...
Poate ca maine te vor aduce fulgii de nea,
Poate ca vantul o sa-ti dea aripi sa poti pleca... „
Bucureşti, 29 decembrie 2008
Pledoarii albastre
„Şi-am zis verde de albastru,
ma doare un cal maiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciuna de adevar,
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt”. (Nichita Stănescu)
Poate v-aţi fi aşteptat să încep această pledoarie prin a vă spune ce om minunat este inculpatul de astăzi, „plictisindu-vă” printr-o enumerare apriori a calităţilor sale umane, profesionale, parentale şi înşiruirea ar putea continua, însă acum mai mult decât în oricare perioadă mi-aş dori să înţelegem nuanţe, să acordăm valenţe şi să surpindem noime şi înţelesuri, astfel încât m-am oprit asupra a câteva versuri aparent lipsite de înţeles dar care îndeamnă la a descoperi....Şi nu asta este cheia de boltă a justiţiei? Şi astfel justiţia devine descoperire prin apel la interpretări legale?
Să ne gândim ce ar însemna pentru dumneavoastră albastru? Dar verde? Un răspuns cu caracter general ar fi CULORI. Ce reacţii aş stârni dacă aş spune că verde şi albastru sunt convenţii sociale prin care am stabilit un cadru de referinţă general pentru toată lumea, astfel încât o culoare primeşte numele de albastru, păzindu-ne astfel de interpretări „incorecte” sau „ilegale”. Numai că albastru poate lua multe nuanţe şi poate stârni multe interpretări funcţie de multe variabile. Astfel pentru o persoană cu simţ artistic, pentru un pictor, albastru, poate căpăta zeci de nuanţe, fără a considera vreodată că „descifrarea” tainelor lui albastru se va fi terminat, în schimb pentru un mânuitor al legii (judecător, avocat, procuror) albastru ar putea însemna numai câteva nuanţe, pentru că albastru nu este în aria de interes a acestuia....
Mergând mai departe şi ajungând pe palierul convenţiilor sociale stabilite de profesiile care se erijează la nivelul unui stat în „autoritate”, începem deja să desprindem nuanţe...pentru că pe rând, funcţie de statutul pe care îl ocupă în raport cu o cauză va trebui să găsească valenţe diferite în raport cu acelaşi cadru de referinţă unanim acceptat, care în cazul acesta se numeşte LEGE.
Să ne gândim dacă astăzi aici, domnul avocat – inculpat ar fi trebuit să reprezinte acuzarea...pentru cazul aici de faţă....Probabil că ar fi găsit numeroase „nuanţe” legale în susţinerea punctelor de vedere şi le-ar fi argumentat cu tarie şi ar fi avut o pledoarie excepţională în raport cu care ar fi convins că inculpatul este un pericol social, iar acesta trebuie reţinut în continuare....
Ce s-ar fi întâmplat dacă tot astăzi, aici, domnul avocat – inculpat ar fi trebuit să reprezinte apărarea.... şi prin apelul la acelaşi instrument, în speţă legea, ar fi găsit „tonurile” necesare prin care să convingă de absenţa pericolului social, reprezentat de inculpat, iar acesta ar fi putut fi eliberat fără nici un dubiu....
Astăzi experiementăm un statut nou pentru domnul avocat-inculpat, mai puţin dezirabil, acela de inculpat arestat, un statut prin care cineva a considerat că este nevoie să treacă pentru a deveni mai bun, atât din punct de vedere profesional, cât şi mai ales uman, iar „nuanţele de albastru” sunt extrem de reduse în propria percepţie...pentru că este foarte dificil să păstreze obiectivitatea în desprinderea sensurilor într-o astfel de postură. Cum se raportează inculpaţii la autoritate? Dar la cadrul legal? Cum devine legea colacul salvator care ia nuanţa clasică de albastru?
Dar dumneavoastră domnule judecător v-aţi gândit care ar putea fi registrul de „albastru” pe care îl puteţi utiliza? V-aţi gândit vreodată că fiecare din cele trei posturi: de avocat al acuzării, al apărării sau de inculpat experimentează nuanţe de albastru diferite deşi se referă la aceeaşi convenţie, în speţă culoarea albastră? Ne dorim ca astăzi să ajungem să experimentem împreună, acceaşi nuanţă legală a culorii denumită aici....ALBASTRU.....
Bucureşti, 3 ianuarie 2009
ma doare un cal maiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciuna de adevar,
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pamânt”. (Nichita Stănescu)
Poate v-aţi fi aşteptat să încep această pledoarie prin a vă spune ce om minunat este inculpatul de astăzi, „plictisindu-vă” printr-o enumerare apriori a calităţilor sale umane, profesionale, parentale şi înşiruirea ar putea continua, însă acum mai mult decât în oricare perioadă mi-aş dori să înţelegem nuanţe, să acordăm valenţe şi să surpindem noime şi înţelesuri, astfel încât m-am oprit asupra a câteva versuri aparent lipsite de înţeles dar care îndeamnă la a descoperi....Şi nu asta este cheia de boltă a justiţiei? Şi astfel justiţia devine descoperire prin apel la interpretări legale?
Să ne gândim ce ar însemna pentru dumneavoastră albastru? Dar verde? Un răspuns cu caracter general ar fi CULORI. Ce reacţii aş stârni dacă aş spune că verde şi albastru sunt convenţii sociale prin care am stabilit un cadru de referinţă general pentru toată lumea, astfel încât o culoare primeşte numele de albastru, păzindu-ne astfel de interpretări „incorecte” sau „ilegale”. Numai că albastru poate lua multe nuanţe şi poate stârni multe interpretări funcţie de multe variabile. Astfel pentru o persoană cu simţ artistic, pentru un pictor, albastru, poate căpăta zeci de nuanţe, fără a considera vreodată că „descifrarea” tainelor lui albastru se va fi terminat, în schimb pentru un mânuitor al legii (judecător, avocat, procuror) albastru ar putea însemna numai câteva nuanţe, pentru că albastru nu este în aria de interes a acestuia....
Mergând mai departe şi ajungând pe palierul convenţiilor sociale stabilite de profesiile care se erijează la nivelul unui stat în „autoritate”, începem deja să desprindem nuanţe...pentru că pe rând, funcţie de statutul pe care îl ocupă în raport cu o cauză va trebui să găsească valenţe diferite în raport cu acelaşi cadru de referinţă unanim acceptat, care în cazul acesta se numeşte LEGE.
Să ne gândim dacă astăzi aici, domnul avocat – inculpat ar fi trebuit să reprezinte acuzarea...pentru cazul aici de faţă....Probabil că ar fi găsit numeroase „nuanţe” legale în susţinerea punctelor de vedere şi le-ar fi argumentat cu tarie şi ar fi avut o pledoarie excepţională în raport cu care ar fi convins că inculpatul este un pericol social, iar acesta trebuie reţinut în continuare....
Ce s-ar fi întâmplat dacă tot astăzi, aici, domnul avocat – inculpat ar fi trebuit să reprezinte apărarea.... şi prin apelul la acelaşi instrument, în speţă legea, ar fi găsit „tonurile” necesare prin care să convingă de absenţa pericolului social, reprezentat de inculpat, iar acesta ar fi putut fi eliberat fără nici un dubiu....
Astăzi experiementăm un statut nou pentru domnul avocat-inculpat, mai puţin dezirabil, acela de inculpat arestat, un statut prin care cineva a considerat că este nevoie să treacă pentru a deveni mai bun, atât din punct de vedere profesional, cât şi mai ales uman, iar „nuanţele de albastru” sunt extrem de reduse în propria percepţie...pentru că este foarte dificil să păstreze obiectivitatea în desprinderea sensurilor într-o astfel de postură. Cum se raportează inculpaţii la autoritate? Dar la cadrul legal? Cum devine legea colacul salvator care ia nuanţa clasică de albastru?
Dar dumneavoastră domnule judecător v-aţi gândit care ar putea fi registrul de „albastru” pe care îl puteţi utiliza? V-aţi gândit vreodată că fiecare din cele trei posturi: de avocat al acuzării, al apărării sau de inculpat experimentează nuanţe de albastru diferite deşi se referă la aceeaşi convenţie, în speţă culoarea albastră? Ne dorim ca astăzi să ajungem să experimentem împreună, acceaşi nuanţă legală a culorii denumită aici....ALBASTRU.....
Bucureşti, 3 ianuarie 2009
din trecut spre viitor
Vrei să fii prietena mea?
Cu siguranţă am auzit această întrebare de multe ori în copilăria noastră, iar ecoul acestei întrebări a continuat să ne urmărească şi să ne devină obiectiv de-a lungul întregii noastre existenţe conştient sau nu...voluntar sau...nu....
De cele mai multe ori întrebarea avea un răspuns (sau nu J) din partea unei fiinţe umane, astăzi însă, această întrebare o adresez naturii...
În mijlocul pădurii, suită pe un buştean al cărui muşchi mă răsfaţă, iritată uşor de zumzăitul insectelor, animată de susurul unui râu, gustând cu mult nesaţ din bunătăţile puse parcă deoparte pentru oaspeţi aleşi, atingând cu multă atenţie nuielele uscate contopite cu frunze aurii, mă gândesc că mi-aş dori enorm ca natura să-mi fie prietenă şi alerg imaginar în căutarea unui răspuns afirmativ....
Fiorul şi emoţia aşteptării verdictului este la fel de intensă astăzi ca atunci când eram copil...Am spus de multe ori că am abilităţi mnezice bine dezvoltate, hmm...cred că mă lădam....mă amuz pentru că îmi dau seama că am reţinut numai prostii (cifre după pi pătrat, citate din Sadoveanu, Creangă şi alţii, definiţii inutile), dar niciodată când am pus prima întrebare legată de o relaţie de prietenie....
Îmi aduc aminte, însă când am pus această întrebare unei persoane de sex opus...Să fi fost prin clasa a VII- a de şcoală generală, iar timiditatea era una din trăsăturile mele dominante (mă întreb dacă astăzi mai este?!). M-am perpelit multe nopţi până să ajung să fac pasul decisiv. Băiatul nu credeam că mă ştie nici măcar din vedere. Am pregătit un bilet, pe care l-am scris şi l-am rupt de multe ori, dar pe care într-un final l-am desăvârşit...L-am împăturit în patru, am pus puţin parfum bulgăresc pe mână după care am atins hârtia şi l-am dosit bine în buzunărelul secret al penarului chinzesc cu oglinjoară....(era perioada în care citeam primul roman de dragoste din viaţa mea „Elevul Dima dintr-a 7-a”).
A doua zi am dat biletul prietenei mele, mesagerul meu, să-l înmâneze destinatarului....Parc-ar fi fost ieri...aveam obrajii îmbujoraţi şi inima îmi bătea de îmi era teamă să nu îmi iasă din piept, iar toată ziua nu am avut curaj să ies din clasă...Am aflat ulterior că Paris, asta era numele băiatului, (romantic nume?!) mă ştia şi încă foarte bine şi relaţia noastră de prietenie a curs frumos, până la un punct...
Astăzi aici, în mijlocul atâtor minuni în adevăratul sens al cuvântului îmi vine să rostesc din nou această întrebare, către....natură.....Nu vi se pare că relaţia de prietenie cu natura ar putea avea extrem de multe lucruri comune cu relaţia de prietenie între două persoane? Fiecare dă şi fiecare primeşte, fiecare are momente bune şi momente mai puţin bune, fiecare poate trăda in a way...atât natura, cât şi mai ales fiinţa umană....
Pădurea mă direcţionează către romantism în aceeaşi măsură cu direcţionalitatea către realism....(nu renunţ la realism no matter what J)...Mă simt ca o balanţă cu talerele în echilibru...Nu e minunat?! Îmbinarea între cele două concepte mi se pare ideală, cu toate astea însă, trebuie să recunosc că doar natura este cea care îşi poate da echiaritatea, fiindcă în genere în relaţiile de prietenie apriorii nu eşti în echilibru, eşti când într-unul când în celălalt taler...Ce mă surprinde şi îmi creează confortul psihologic este calmul care mă învăluie în relaţia cu natura, pentru că aceasta nu îmi cere soluţii, mă îndeamnă la meditaţie, iar asta este activitatea sau una din activităţile mele preferate....Sunt aşa de scufundată încât parcă nici insectele nu mă mai irită, sunt undeva le disting vizual, dar kinestezic sunt paralizată...Aşa că am să-mi iau din nou inima în dinţi şi am să şoptesc răspicat „Draga mea natură, vrei să fii prietena mea?”
Ana Moise
Câmpulung, Voinea, 16.08.2007
Cu siguranţă am auzit această întrebare de multe ori în copilăria noastră, iar ecoul acestei întrebări a continuat să ne urmărească şi să ne devină obiectiv de-a lungul întregii noastre existenţe conştient sau nu...voluntar sau...nu....
De cele mai multe ori întrebarea avea un răspuns (sau nu J) din partea unei fiinţe umane, astăzi însă, această întrebare o adresez naturii...
În mijlocul pădurii, suită pe un buştean al cărui muşchi mă răsfaţă, iritată uşor de zumzăitul insectelor, animată de susurul unui râu, gustând cu mult nesaţ din bunătăţile puse parcă deoparte pentru oaspeţi aleşi, atingând cu multă atenţie nuielele uscate contopite cu frunze aurii, mă gândesc că mi-aş dori enorm ca natura să-mi fie prietenă şi alerg imaginar în căutarea unui răspuns afirmativ....
Fiorul şi emoţia aşteptării verdictului este la fel de intensă astăzi ca atunci când eram copil...Am spus de multe ori că am abilităţi mnezice bine dezvoltate, hmm...cred că mă lădam....mă amuz pentru că îmi dau seama că am reţinut numai prostii (cifre după pi pătrat, citate din Sadoveanu, Creangă şi alţii, definiţii inutile), dar niciodată când am pus prima întrebare legată de o relaţie de prietenie....
Îmi aduc aminte, însă când am pus această întrebare unei persoane de sex opus...Să fi fost prin clasa a VII- a de şcoală generală, iar timiditatea era una din trăsăturile mele dominante (mă întreb dacă astăzi mai este?!). M-am perpelit multe nopţi până să ajung să fac pasul decisiv. Băiatul nu credeam că mă ştie nici măcar din vedere. Am pregătit un bilet, pe care l-am scris şi l-am rupt de multe ori, dar pe care într-un final l-am desăvârşit...L-am împăturit în patru, am pus puţin parfum bulgăresc pe mână după care am atins hârtia şi l-am dosit bine în buzunărelul secret al penarului chinzesc cu oglinjoară....(era perioada în care citeam primul roman de dragoste din viaţa mea „Elevul Dima dintr-a 7-a”).
A doua zi am dat biletul prietenei mele, mesagerul meu, să-l înmâneze destinatarului....Parc-ar fi fost ieri...aveam obrajii îmbujoraţi şi inima îmi bătea de îmi era teamă să nu îmi iasă din piept, iar toată ziua nu am avut curaj să ies din clasă...Am aflat ulterior că Paris, asta era numele băiatului, (romantic nume?!) mă ştia şi încă foarte bine şi relaţia noastră de prietenie a curs frumos, până la un punct...
Astăzi aici, în mijlocul atâtor minuni în adevăratul sens al cuvântului îmi vine să rostesc din nou această întrebare, către....natură.....Nu vi se pare că relaţia de prietenie cu natura ar putea avea extrem de multe lucruri comune cu relaţia de prietenie între două persoane? Fiecare dă şi fiecare primeşte, fiecare are momente bune şi momente mai puţin bune, fiecare poate trăda in a way...atât natura, cât şi mai ales fiinţa umană....
Pădurea mă direcţionează către romantism în aceeaşi măsură cu direcţionalitatea către realism....(nu renunţ la realism no matter what J)...Mă simt ca o balanţă cu talerele în echilibru...Nu e minunat?! Îmbinarea între cele două concepte mi se pare ideală, cu toate astea însă, trebuie să recunosc că doar natura este cea care îşi poate da echiaritatea, fiindcă în genere în relaţiile de prietenie apriorii nu eşti în echilibru, eşti când într-unul când în celălalt taler...Ce mă surprinde şi îmi creează confortul psihologic este calmul care mă învăluie în relaţia cu natura, pentru că aceasta nu îmi cere soluţii, mă îndeamnă la meditaţie, iar asta este activitatea sau una din activităţile mele preferate....Sunt aşa de scufundată încât parcă nici insectele nu mă mai irită, sunt undeva le disting vizual, dar kinestezic sunt paralizată...Aşa că am să-mi iau din nou inima în dinţi şi am să şoptesc răspicat „Draga mea natură, vrei să fii prietena mea?”
Ana Moise
Câmpulung, Voinea, 16.08.2007
Cu si despre vise si relatii...
Oamenii obişnuiesc să mă facă foarte curioasă. Mai mereu m-am întrebat oare ce visează?! Îmi place la nebunie să mă uit la persoanele dragi mie (în special cele de sex masculin), în momentul de relaxare maximă. 1000 de gânduri îmi traverseză mintea....Oare ce visează?! Sunt extrem de dulci, în momentul în care deschid ochii şi amalgamul de trăiri îi învăluie: surprindere, jenă, plăcere, uimire. Mi-aş dori să fiu un înger şi pentru câteva clipe să fiu acolo în vis....doar ca observator. Evident că următoarea întrebare firească este de ce atâta interes pentru vise....Pentru că din punctul meu de vedere acestea reprezintă partea cea mai intimă şi cea mai lipsită de bariere şi măşti a unui individ, iar mie ca şi oricărei alte persoane îmi place să mă joc, să descopăr, să îmi las imaginaţia creatoare încătuşată de raţiune pentru a putea construi „înţelesuri”. Satisfacţia este cu atât mai mare cu cât dezveleşti necunoscutul de numeroasele lui pături şi te apropii de ceea ce pare uşor, luminos, luminat şi luminescent....
De unde curiozitatea mea pentru vise? Să ne gândim la tumultul viselor în special atunci când sunt traversate perioade ale existenţei. Să luăm un singur exemplu: în momentul în care suntem îndragostiţi...În afară de faptul că în fiecare seară vom visa persoana de care începem să ne legăm, deja ne este greu să facem distincţia clară între vis şi realitate. Visele capătă o aşa intensitate a realului încât ne vine greu să percepem corect, mai ales că starea de „beţie a dragostei” ne face să fim mai puţin atenţi la ceea ce se întâmplă în jur.
Putem înţelege astfel de ce consider că visul este un cirteriu pentru operaţionalizarea conceptului de dragoste, îndrăgostire, îndrăgostit...Modul în care pe tot parcursul unei relaţii visele capătă noi şi noi valenţe este relevant pentru dinamica „legăturii”.
Aşadar după perioada în care visezi frumos şi în general de bine persoana de care eşti pe cale să te îndrăgosteşti urmează ceea ce am putea numi „ieşirea în decor”, adică visele urmează traiectoria negativă în care nici mai mult nici mai puţin persoanei dragi i se întâmplă lucruri dintre cele mai neplăcute, culminând cu o eventuală înmormântare din care te vei trezi asudat şi te vei arunca pe telefon pentru a verifica daca la capătul celălalt al firului totul este....în regulă şi nu cumva a fost un semn premonitoriu. Dar visele nu sunt decât expresii ale propriilor noastre preocupări, sau cel puţin aşa spune teoria....Dar dacă eu vreau să consider altfel?! Pentru că visul de mai sus exprimă în mod clar că legătura între cel care visează şi subiectul visului s-a produs şi este mai mult decât o legătură este o definitivare a relaţiei. Cu alte cuvinte „ne-am ars s-a produs legătura” (pentur cei care se tem de tentaculele relaţiilor în general), am investit şi vrem să ne bucurăm din plin de beneficii...
Încet, încet visele încep să scadă în intensitate şi complexitate şi deşi continuăm să visăm „lucruri” legate de persoana iubită, ele pierd din strălucire şi intensitate. Este daca vreţi stadiul sau treapta a II a relaţiei. Un psiholog (numele lui îmi scapă în momentul de faţă) vorbea despre fazele prin care un grup trece în formarea lui...Prima etapă este etapa de conflicte, de izbucniri, de reacţii....La fel se întâmplă şi cu relaţiile şi visele, prima etapă a relaţiei este caracterizată de efervescenţă la nivelul viselor. Poate de aceea multe relaţii se sting după această fază pentru că unele persoane doresc multă adrenalină, sau sunt îndrăgostite de conceptul de îndrăgostire...
A doua etapă în formarea grupului este caracterizată de uniformizare, de linişte. La fel se întâmplă spuneam puţin mai devreme şi cu propriile vise. Nu aici aş dori eu să fiu prezentă în vis, aici totul pare uşor gri, este lipsit de culoarea tumultului trăirilor. E clar că nu acestea sunt visele care dau naştere unor scenarii demne de Oscaruri, fără efort şi fără costuri aşa cum sunt cele ale primei decade. Un motiv în plus să îmi doresc a fi prezentă în acţiunea primei perioade, asemenei unui student la regie-scenografie al viselor apropiaţilor. Spun student pentru că vreau să rămân în acelaşi stadiu de privitor în piesele totale ale dragilor mei. Altfel sunt convinsă că ar fi foarte greu dacă nu imposibil să stau deoparte mai ales dacă rolul principal feminin m-ar avea în distribuţie....(mă întreb câţi sunt cei care „visează la mine, cu mine, despre mine”, dacă sunt?)....
Mi-aş dori să pot trece la etapa următoare în dinamica relaţiei, încă ceva mă opreşte şi mă face să mai zăbovesc încă preţ de câteva rânduri aici, la primul stadiu...Am sentimentul că fără această perioadă am fi mult mai săraci, mai fayi şi mai lipsiţi de strălucire sufletească. Nu am cunoaşte pe deplin înţelesul şi sensul adevărat al trăriri avute în discuţie. V-aţi gândit vreodată ce dă lumină faciesului uman, în strânsă corelaţie pozitivă cu strălucirea sufletească? OCHII. În stare de veghe ochii sunt cei care ne luminează, iar în stare de somn ochii sunt lampadarele întunericului din abisurile inconştientului....Iată un motiv în plus să fiu fascinată de oamenii care dorm, globii oculari se mişcă în timpul somnului iar eu îmi pun întrebări....
VA URMA
De unde curiozitatea mea pentru vise? Să ne gândim la tumultul viselor în special atunci când sunt traversate perioade ale existenţei. Să luăm un singur exemplu: în momentul în care suntem îndragostiţi...În afară de faptul că în fiecare seară vom visa persoana de care începem să ne legăm, deja ne este greu să facem distincţia clară între vis şi realitate. Visele capătă o aşa intensitate a realului încât ne vine greu să percepem corect, mai ales că starea de „beţie a dragostei” ne face să fim mai puţin atenţi la ceea ce se întâmplă în jur.
Putem înţelege astfel de ce consider că visul este un cirteriu pentru operaţionalizarea conceptului de dragoste, îndrăgostire, îndrăgostit...Modul în care pe tot parcursul unei relaţii visele capătă noi şi noi valenţe este relevant pentru dinamica „legăturii”.
Aşadar după perioada în care visezi frumos şi în general de bine persoana de care eşti pe cale să te îndrăgosteşti urmează ceea ce am putea numi „ieşirea în decor”, adică visele urmează traiectoria negativă în care nici mai mult nici mai puţin persoanei dragi i se întâmplă lucruri dintre cele mai neplăcute, culminând cu o eventuală înmormântare din care te vei trezi asudat şi te vei arunca pe telefon pentru a verifica daca la capătul celălalt al firului totul este....în regulă şi nu cumva a fost un semn premonitoriu. Dar visele nu sunt decât expresii ale propriilor noastre preocupări, sau cel puţin aşa spune teoria....Dar dacă eu vreau să consider altfel?! Pentru că visul de mai sus exprimă în mod clar că legătura între cel care visează şi subiectul visului s-a produs şi este mai mult decât o legătură este o definitivare a relaţiei. Cu alte cuvinte „ne-am ars s-a produs legătura” (pentur cei care se tem de tentaculele relaţiilor în general), am investit şi vrem să ne bucurăm din plin de beneficii...
Încet, încet visele încep să scadă în intensitate şi complexitate şi deşi continuăm să visăm „lucruri” legate de persoana iubită, ele pierd din strălucire şi intensitate. Este daca vreţi stadiul sau treapta a II a relaţiei. Un psiholog (numele lui îmi scapă în momentul de faţă) vorbea despre fazele prin care un grup trece în formarea lui...Prima etapă este etapa de conflicte, de izbucniri, de reacţii....La fel se întâmplă şi cu relaţiile şi visele, prima etapă a relaţiei este caracterizată de efervescenţă la nivelul viselor. Poate de aceea multe relaţii se sting după această fază pentru că unele persoane doresc multă adrenalină, sau sunt îndrăgostite de conceptul de îndrăgostire...
A doua etapă în formarea grupului este caracterizată de uniformizare, de linişte. La fel se întâmplă spuneam puţin mai devreme şi cu propriile vise. Nu aici aş dori eu să fiu prezentă în vis, aici totul pare uşor gri, este lipsit de culoarea tumultului trăirilor. E clar că nu acestea sunt visele care dau naştere unor scenarii demne de Oscaruri, fără efort şi fără costuri aşa cum sunt cele ale primei decade. Un motiv în plus să îmi doresc a fi prezentă în acţiunea primei perioade, asemenei unui student la regie-scenografie al viselor apropiaţilor. Spun student pentru că vreau să rămân în acelaşi stadiu de privitor în piesele totale ale dragilor mei. Altfel sunt convinsă că ar fi foarte greu dacă nu imposibil să stau deoparte mai ales dacă rolul principal feminin m-ar avea în distribuţie....(mă întreb câţi sunt cei care „visează la mine, cu mine, despre mine”, dacă sunt?)....
Mi-aş dori să pot trece la etapa următoare în dinamica relaţiei, încă ceva mă opreşte şi mă face să mai zăbovesc încă preţ de câteva rânduri aici, la primul stadiu...Am sentimentul că fără această perioadă am fi mult mai săraci, mai fayi şi mai lipsiţi de strălucire sufletească. Nu am cunoaşte pe deplin înţelesul şi sensul adevărat al trăriri avute în discuţie. V-aţi gândit vreodată ce dă lumină faciesului uman, în strânsă corelaţie pozitivă cu strălucirea sufletească? OCHII. În stare de veghe ochii sunt cei care ne luminează, iar în stare de somn ochii sunt lampadarele întunericului din abisurile inconştientului....Iată un motiv în plus să fiu fascinată de oamenii care dorm, globii oculari se mişcă în timpul somnului iar eu îmi pun întrebări....
VA URMA
Despre înţelesuri...către înţelepciune
„Nimeni nu-i atât de înţelept sau atât de prost pe cât pare” (F.Orestano).
Cu alte cuvinte indiferent cât de înţelepţi, cunoscători, creativi (dominanţi cerebral dreapta, sau stânga) am fi, nu ar trebui să uităm niciodată că avem mult de învăţat, înţelegând învăţarea ca pe procesul prin care devenim înţelepţi şi reuşim să lluăm lucrurile ca atare, fără a emite judecăţi, devinim mai curaţi, creştem, evoluăm, dar din alt punct de vedere…pregătim devenirea aceea care durează etern....
Dar oare ajungem suficient de înţelepţi astfel încât să reuşim să înţelegem nuanţat şi profund, să reuşim să acordăm semnificaţia cuvenită fiecărui aspect cu care ne întâlnim, pe care îl trăim, simţim? Şi cine ne stabileşte care e punctul ăla, pe care în mode cu totul convenţional îl numim „0”, în care ştim că vom înţelege ca atare « cuvintele cu tâlc » ? Ascuţirea simţurilor, iuţimea cu care descifrăm înţelesuri, determinarea cât mai corectă a intensităţii cu care transmitem şi cu care receptăm sunt calităţi care se câştigă în timp şi care “tind spre plus infinit”, în adevăratul sens pentru că ele nu sunt şlefuite niciodată suficient.
Conştientizarea perisabilităţii umane, a efemerităţii, a perioadei scurte pe care o avem la dispoziţie aici, (iar prin aici înţelegem umanitate, înţelegem aceast perimetru în care ne desfăşurăm şi existăm fizic), ne va îndemna spre reflecţie întru descoperirea, stabilirea şi punerea în aplicare a unui plan de “raportare” către ştiinţă care să curgă sub o cupolă reală. Oricât de mult vom încerca, trenul propriei existenţialităţi (cu un traseu destul de scurt dacă luăm în calcul suma tuturor traseelor de la naşterea umanităţii încoace) va fi nevoit să oprească în suficient de multe staţii astfel încât să nu permită descoperirea totală şi nici măcar parţială a ceea ce ar putea reprezenta cunoaşterea….Iar toţi cei care vor putea imagina că au ajuns să cunoască şi vor avea altfel de expectaţii, erijându-se în cunoscători supremi ai metaforei ştiinţă, vor fi consideraţi magicieni, atâta timp cât cei cărora le împărtăşesc lucrurile respective cred; sau vor fi consideraţi lipsiţi de judecată şi raţiune şi poate cel mai dureros lipsiţi de simţire în aprecierea cu şi despre ştiinţă prin ştiinţă…Câţi oare sunt cei care apreciază că nu pot deveni ştiinţă?....
Dar riscurile nu se termină aici….Iar dintre cei puţini care vor fi înţeles totuşi neputinţa construcţiei totale, Câţi oare reuşesc să păstreze strălucirea valorilor, (cu multă iscusinţă sădite adânc în structura eului de formatori), în îndrăzneţul demers de devenire, pe care îl traversează?...Câţi vor păstra neschimbat portativul notelor care alcătuiesc melodia ce răsună în adâncul sufletului şi păstrează căldura şi umanitatea şi bunătatea care facilitează cunoaşterea? Şi totuşi….there is so much beauty in this world…and I am still hoping that in a day..........
Cu alte cuvinte indiferent cât de înţelepţi, cunoscători, creativi (dominanţi cerebral dreapta, sau stânga) am fi, nu ar trebui să uităm niciodată că avem mult de învăţat, înţelegând învăţarea ca pe procesul prin care devenim înţelepţi şi reuşim să lluăm lucrurile ca atare, fără a emite judecăţi, devinim mai curaţi, creştem, evoluăm, dar din alt punct de vedere…pregătim devenirea aceea care durează etern....
Dar oare ajungem suficient de înţelepţi astfel încât să reuşim să înţelegem nuanţat şi profund, să reuşim să acordăm semnificaţia cuvenită fiecărui aspect cu care ne întâlnim, pe care îl trăim, simţim? Şi cine ne stabileşte care e punctul ăla, pe care în mode cu totul convenţional îl numim „0”, în care ştim că vom înţelege ca atare « cuvintele cu tâlc » ? Ascuţirea simţurilor, iuţimea cu care descifrăm înţelesuri, determinarea cât mai corectă a intensităţii cu care transmitem şi cu care receptăm sunt calităţi care se câştigă în timp şi care “tind spre plus infinit”, în adevăratul sens pentru că ele nu sunt şlefuite niciodată suficient.
Conştientizarea perisabilităţii umane, a efemerităţii, a perioadei scurte pe care o avem la dispoziţie aici, (iar prin aici înţelegem umanitate, înţelegem aceast perimetru în care ne desfăşurăm şi existăm fizic), ne va îndemna spre reflecţie întru descoperirea, stabilirea şi punerea în aplicare a unui plan de “raportare” către ştiinţă care să curgă sub o cupolă reală. Oricât de mult vom încerca, trenul propriei existenţialităţi (cu un traseu destul de scurt dacă luăm în calcul suma tuturor traseelor de la naşterea umanităţii încoace) va fi nevoit să oprească în suficient de multe staţii astfel încât să nu permită descoperirea totală şi nici măcar parţială a ceea ce ar putea reprezenta cunoaşterea….Iar toţi cei care vor putea imagina că au ajuns să cunoască şi vor avea altfel de expectaţii, erijându-se în cunoscători supremi ai metaforei ştiinţă, vor fi consideraţi magicieni, atâta timp cât cei cărora le împărtăşesc lucrurile respective cred; sau vor fi consideraţi lipsiţi de judecată şi raţiune şi poate cel mai dureros lipsiţi de simţire în aprecierea cu şi despre ştiinţă prin ştiinţă…Câţi oare sunt cei care apreciază că nu pot deveni ştiinţă?....
Dar riscurile nu se termină aici….Iar dintre cei puţini care vor fi înţeles totuşi neputinţa construcţiei totale, Câţi oare reuşesc să păstreze strălucirea valorilor, (cu multă iscusinţă sădite adânc în structura eului de formatori), în îndrăzneţul demers de devenire, pe care îl traversează?...Câţi vor păstra neschimbat portativul notelor care alcătuiesc melodia ce răsună în adâncul sufletului şi păstrează căldura şi umanitatea şi bunătatea care facilitează cunoaşterea? Şi totuşi….there is so much beauty in this world…and I am still hoping that in a day..........
joi, 11 martie 2010
Vintage afectiv...
„Adesea oamenii uită că una din componentele dragostei este voinţa de a iubi”
Uneori răscolind în cuferele vechi ale existenţei printre experienţele prăfuite, comportamente de mult date uitării, atitudini demodate şi idei abandonate poţi avea surpriza redescoperirilor de tip vintage....puse într-o altă formă, dar cu efecte mult mai mari decât cele ce vor fi produs odinioară.
De ceva vreme mă gândesc „să scot” din propriul cufăr o „geacă” de piele, pe care am preţuit-o enorm la un anumit moment dat, fără de care nu îmi puteam imagina că voi fi supravieţuit pentru că găseam soluţii de a o purta aproape tot timpul, cu plusul acela de originalitate şi admiraţie din partea celorlalţi, dar poate cel mai important cu încrederea şi siguranţa pe care mi-o oferea...până într-o zi când geaca a suferit un accident şi de la fericire la deznădejde a fost doar un pas şi am considerat-o uzată şi total nefolositore....şi am aruncat-o în cufăr undeva cât mai departe ca să nu trebuiască să existe tentaţia de a o mai folosi vreodată. Furioasă, dezamăgită, frustrată am uitat toate momentele minunate pe care mi le oferise, toate ţinutele pe care mi le întregise şi le făcuse să strălucească ofirindu-mi mentalitatea de învingător.....Şi ani la rândul de câte ori redescopeream geacă îmi reactualizam doar momentul acela....ridicol...în care preocuparea mea era să fiu demnă şi să nu par afectată, păsându-mi prea mult de ce se întâmplă în jur şi ignorând total faptul că geaca ar fi putut fi „reparată”....
Iată-mă deci după îndelugi frământări având curajul de a reanaliza posibilitatea refolosirii gegii.... şi am deschis cufărul aruncându-mă cu multă energie în căutarea ei, încercând sentimente de teamă şi timiditate, de nerăbdare şi în acelaşi timp de anxietate...şi o mie de întrebări mi se derulau în minte...dacă geaca nu va putea fi recondiţionată, dacă geaca nu mai există, dacă geaca.....am găsit-o am scuturat-o, am îmbrăcat-o şi m-am aşezat de grabă în faţa oglinzii şi aştept, virez stânga, apoi dreapta, mă ridic pe vârfuri...hmmm încă îmi place şi mă gândesc cum să o repar pentru că dincolo de faptul că este descusută a pierdut mult din strălucire.....merită să o recondiţionez? Un prim calcul costuri-beneficii mă pune în dificultate pentru că este clar riscul de a consuma mai mult decât primesc şi totuşi....decizii decizii....îmi place geaca sau nu îmi mai place? Aş mai pute-o purta ever ştiind că odată m-a „dezămăgit”? Să pierd timpul alergând la croitor, vopsitor, croitorii, vopsitorii pentru a mă convinge că după ce o voi fi recondiţionat va fi ca altă dată? Sau pur şi simplu „să o reaşez la locul ei acolo undeva şi din când în când să remomerez nostalgia momentelor de strălucire, de glamour? Mă voi putea readapta „vestimentar” la ea? Şi dacă iarăşi într-o zi mă va dezamăgii? Deşi am multe întrebări, cred că decizia am luat-o de mult şi indiferent de costuri, implicaţii, complicaţii, rezultate mă voi strădui să o refac „ca nouă” pentru că din momentul în care a fost readusă în aria mea de interese „geaca” m-a surprins....prin faptul că m-a făcut să acţionez aşa cum nu mă aşteptam cu curaj, încredere şi dorinţă, so very important....dorinţa de a mă bucura de lucruri care altă dată mă făceau să vibrez puternic....Ştiu că nu voi putea avea succes decât dacă voi avea suficientă răbdare să încerc „locuri” de reparat, pentru a strânge cât mai multe informaţii despre procedeele de recondiţionare, iar instinctul mă va conduce către locul cel mai potrivit pentru asta....Deşi un lucru atât de simplu, devine complicat pentru că îmi doresc tot ceea ce este mai bun pentru „geaca” aceea, iar faptul că m-am hotărât să încerc deja mă face fericită şi dacă nu o să fie din prima aşa cum mi-o doresc, poate o să fie din a doua şi dacă n-o să fie din a doua tot o să fie, trebuie doar să am răbdare pentru că ştiu ce vreau.....îmi vreau „geaca” de altă dată back....
Bucureşti, 11 martie 2010
Uneori răscolind în cuferele vechi ale existenţei printre experienţele prăfuite, comportamente de mult date uitării, atitudini demodate şi idei abandonate poţi avea surpriza redescoperirilor de tip vintage....puse într-o altă formă, dar cu efecte mult mai mari decât cele ce vor fi produs odinioară.
De ceva vreme mă gândesc „să scot” din propriul cufăr o „geacă” de piele, pe care am preţuit-o enorm la un anumit moment dat, fără de care nu îmi puteam imagina că voi fi supravieţuit pentru că găseam soluţii de a o purta aproape tot timpul, cu plusul acela de originalitate şi admiraţie din partea celorlalţi, dar poate cel mai important cu încrederea şi siguranţa pe care mi-o oferea...până într-o zi când geaca a suferit un accident şi de la fericire la deznădejde a fost doar un pas şi am considerat-o uzată şi total nefolositore....şi am aruncat-o în cufăr undeva cât mai departe ca să nu trebuiască să existe tentaţia de a o mai folosi vreodată. Furioasă, dezamăgită, frustrată am uitat toate momentele minunate pe care mi le oferise, toate ţinutele pe care mi le întregise şi le făcuse să strălucească ofirindu-mi mentalitatea de învingător.....Şi ani la rândul de câte ori redescopeream geacă îmi reactualizam doar momentul acela....ridicol...în care preocuparea mea era să fiu demnă şi să nu par afectată, păsându-mi prea mult de ce se întâmplă în jur şi ignorând total faptul că geaca ar fi putut fi „reparată”....
Iată-mă deci după îndelugi frământări având curajul de a reanaliza posibilitatea refolosirii gegii.... şi am deschis cufărul aruncându-mă cu multă energie în căutarea ei, încercând sentimente de teamă şi timiditate, de nerăbdare şi în acelaşi timp de anxietate...şi o mie de întrebări mi se derulau în minte...dacă geaca nu va putea fi recondiţionată, dacă geaca nu mai există, dacă geaca.....am găsit-o am scuturat-o, am îmbrăcat-o şi m-am aşezat de grabă în faţa oglinzii şi aştept, virez stânga, apoi dreapta, mă ridic pe vârfuri...hmmm încă îmi place şi mă gândesc cum să o repar pentru că dincolo de faptul că este descusută a pierdut mult din strălucire.....merită să o recondiţionez? Un prim calcul costuri-beneficii mă pune în dificultate pentru că este clar riscul de a consuma mai mult decât primesc şi totuşi....decizii decizii....îmi place geaca sau nu îmi mai place? Aş mai pute-o purta ever ştiind că odată m-a „dezămăgit”? Să pierd timpul alergând la croitor, vopsitor, croitorii, vopsitorii pentru a mă convinge că după ce o voi fi recondiţionat va fi ca altă dată? Sau pur şi simplu „să o reaşez la locul ei acolo undeva şi din când în când să remomerez nostalgia momentelor de strălucire, de glamour? Mă voi putea readapta „vestimentar” la ea? Şi dacă iarăşi într-o zi mă va dezamăgii? Deşi am multe întrebări, cred că decizia am luat-o de mult şi indiferent de costuri, implicaţii, complicaţii, rezultate mă voi strădui să o refac „ca nouă” pentru că din momentul în care a fost readusă în aria mea de interese „geaca” m-a surprins....prin faptul că m-a făcut să acţionez aşa cum nu mă aşteptam cu curaj, încredere şi dorinţă, so very important....dorinţa de a mă bucura de lucruri care altă dată mă făceau să vibrez puternic....Ştiu că nu voi putea avea succes decât dacă voi avea suficientă răbdare să încerc „locuri” de reparat, pentru a strânge cât mai multe informaţii despre procedeele de recondiţionare, iar instinctul mă va conduce către locul cel mai potrivit pentru asta....Deşi un lucru atât de simplu, devine complicat pentru că îmi doresc tot ceea ce este mai bun pentru „geaca” aceea, iar faptul că m-am hotărât să încerc deja mă face fericită şi dacă nu o să fie din prima aşa cum mi-o doresc, poate o să fie din a doua şi dacă n-o să fie din a doua tot o să fie, trebuie doar să am răbdare pentru că ştiu ce vreau.....îmi vreau „geaca” de altă dată back....
Bucureşti, 11 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
