Cu şi despre nuanţe genetice…

"Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte....” Ecleziastul

Cred că cel mai greu este să abordezi lucruri aparent simple, însă pline de încărcătură, iar ceea ce creşte în complexitate analiza este simplitatea perfectă, cadrul ideal al unei existenţialităţi divine, iar păstrarea unei atitudini obiective în proiectarea pentru a putea acorda semnificaţii unei astfel de peisaj, ... stârneşte provocări.
Întotdeauan sau aproape întotdeauna am experimentat înspre perfecţiune cu tot ceea ce ar putea presupune comportamentul perfecţionist, ignorând de foarte multe ori că perfecţiunea nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viaţa, ca premisă necesară pentru a performa, în a depăşi autosuficienţa, în a crea şi a amprenta propria efemeritate a existenţei actuale. Ne prindem şi ne încrâncenăm în a obţine perfectul, uitând să mulţumim şi să ne mulţimim, ignorând abaterea de la criteriul valoare, sau implicaţiile rezultate din aceste erori, sau poate şi mai grav, fără a acorda un minimum profunzimii analitice pentru a deprinde scopul încrâncenării înspre perfecţiune....De ce căutăm perfecţiunea şi ce înseamnă să fii perfect, care sunt sacrificiile umane sau spirituale în maratonul atitudinii perfecţioniste? Sunt întrebări care ar trebui să ne arunce în abisurile meditative individuale pentru a înţelege ce înseamnă perfect, ce implică perfect, ce presupune perfect şi cât de mult ar trebui să ne dorim asta, sau nu...şi totuşi....O imagine fugitivă a perfectului îmi prezintă un ideal care sperie, un ideal perfect care mă dezorientează....ce s-ar întâmpla dacă locul meu de muncă ar fi perfect? Zâmbesc...nu este nici pe departe ceva ceea ce ar putea să mă încânte pentru că tot ceea ce până în momentul asta am experimentat pentru înţelegere ar căpăta alt sens, iar existenţa mea ar deveni primară şi ar trebui să reîncep a clădi sensuri de forme şi intensităţi diferite asemeni copilului ce construieşte castele de nisip lipsite de orice posibilitate de a rezista încă înainte de a fi concepute....iar lipsa unei finalităţi, a unor obiective, a unor trepte, a unor....mă încurcă....ce ar putea deveni sens.....Ce s-ar întâmpla dacă aş întâlni partenerul perfect...inteligent, dar fin, cu simţul umorului dar sentimental, puternic dar sansibil, protector dar protejat, independet dar dependent de liantul afectiv, rafinat dar copil? Mi-aş pierde din nou sensul şi ar trebui să redevin pentru că nu aş avea nimic de şlefuit, de nuanţat, de suferit, de îndrăgit...şi va trebui să fac eforturi preoperaţionale pentru a gândi într-un singur sens, pentru a comunica fără mesaj şi pentru a opera cu simboluri fără semnificaţii....Însă poate cel mai teamă îmi este să imaginez propria-mi perfecţiune...morală, intelectuală, afectivă, sprituală, fizică....cu siguranţă că am vorbi de altă persoană lipsită de profunzimea imperfecţiunii...aş acţiona după tipare cu rădăcini concrete...fără construcţii de strategii...Trezită din această contemplare ştiu răspunsul: voi spune NU perfecţiunii, iar prin asta voi spune NU a tot ceea ce ar putea fi dezirabil, lipsit de norme, lipsit de sens, lipsit de scop....
De ce şi-ar fi dorit Dumnezeu ca Adam şi Eva să accepte o unidimensionalitate existenţială perfectă pentru totdeauna? De ce ar fi creeat Dumnezeu ispita arborelui ştiinţă, conglomeratul cunoaşterii, răului, chinului, sacrificiului, provocativului şi ar fi păstrat încrederea în lipsa curiozităţii factorului uman? De ce ar fi creat Dumnezeu pe Adam şi Eva în forme fizice umane fără a se asigura de vulnerabilităţile instictuale? Şi totuşi dincolo de toate aceste întrebări de ce ar fi construit Dumnezeu atitudinea şireată, rece, plină de vicleşug, alunecoasă şi deloc plăcută la atingere imaginată prin şarpe atâta timp cât lucrurile se derulau in idilic? O primă ipoteză ar fi înalta atitudine obiectivă ce pune în discuţie atitudini-comportament tip oglindă: corect-incorect, cinstit-viclean, cunoaştere-noncunoaştere, perfect-nonperfect din care „decidentul” îşi va asuma propriul stil....după un balans decizional.....Să fi fost toate aceste construcţii bazate pe experimentarea anterioară a lui Dumnezeu înainte de începerea genezei, înţelegând experimentarea ca strategie de înţelegere şi îmbunătăţire a umanului prin accesul la informaţie?
În acest context, tot ceea ce urmează a se fi întâmplat pare a parcurge logica realului contemporan, în care prin fragilitatea emoţională segvenţială, femeia se desprinde de obiectivism şi se lasă condusă de afect...deşi vocea intuiţiei ar putea semnala potenţialitatea pericolului....şi totuşi, licărirea semnalului nu este suficient de intens proiectată astfel încât să conducă la a ignora ispita şi astfel lucrurile redevin într-un tablou nou...explorator...în care Eva, creează scenarii pentru a convinge, îmbracând masca influenţei asupra simbolului verticalităţii, maturităţii, autorităţii, investit de Dumnezeu în a colora un peisaj edenic perfect...Surpriza acestui scenariu nu este reprezentată de imposibilitatea de a rezista tentaţiei „eviene”, ci uşurinţa cu care Adam se lasă convins înspre experienţă, renunţarea la toate rolurile-statut cu care acesta a fost apreciat de Dumnezeu şi acţiunea braille, pe nevăzute, pe „nesimţite” în a experimenta...evidenţiind că dincolo de efortul de a fi fost creat nepământean, totuşi acţionalul masculin reuşeşte să „izbândească” deschizând noi direcţii nebătătorite dar producătoare de vibraţie emoţional-afectivă.
Mă voi fi trezit din meditaţia înspre a acorda sensuri genetice şi voi fi înţeles că nimic nu este perfect, totul este perfectibil, iar faptul că avem posibilitatea perfectibilului este o şansă la care nu voi fi dispusă la a reunţa foarte curând, pentru că perfectibilul împinge către exprimare, către oscilaţie, către recodificări, către UMAN şi Umanitate...generatoare de plăcere, satisfacţie, motivaţie, aspecte cu caracter reglator-adaptativ şi mai ales creativ...I want to be what peple are.....I want more....

Bucureşti, 19 decembrie 2008