„Privite de la distanţă, vapoarele duc la bord dorinţele fiecărui om. Pentru câţiva, ele vin odată cu fluxul. Pentru alţii, plutesc pentru totdeauna la orizont, nu dispar niciodată, nici nu ancorează până ce privitorul nu se îndepărtează resemnat, după ce timpul şi-a bătut joc de visele sale. Aşa este viaţa omului.” (Zora Neale Hurston)
Deşi mă bucur de strălucirea razelor de soare, a unei dimineţi friguroase de ianuarie şi savurez cu nesaţ caldura....şi aroma... unei cafele cu mult lapte, cufundată într-o impostură existenţială permisă din ce în ce mai rar în cotidianul propriei mele fiinţe- relaxarea, mă simt uşor deranjată....nu reuşesc să „adulmec” starea de bine care „aburindă” mă aşteaptă să o gust...Şi dacă aproape întotdeauna o melodie mă însoţeşte pe parcursul întregii zile, astăzi simt că mă însoţeşte doar sintagma „are you feeling a little peculiar?”....
Îmi dau seama că singura modalitate de a depăşi „peculiarul” este să încep prin a confrunta....ah tocmai astăzi când se prevestea o zi perfectă....când existau toate premisele de a exploata dulcea stare de relaxare care zăvorăşte cu grijă poarta frământărilor....Singura soluţie este să încep cât mai repede căutarea înţelesurilor pentru că poate, perfectul zilei „nu se va fi răcit cu totul” până ce voi fi terminat, mai am o singură şansă.
Ce tulbură apele pe care se unduieşte vasul Annemaru? Ce îl împiedică să navigheze căpitane?
Pe de o parte condiţiile meteo uşor nevaforabile....Astfel că trebuie făcute eforturi în plus să ne îndepărtăm sau să găsim soluţii pentru a evita schimbarea de direcţie a vântului. De ceva vreme Annemaru a fost obişnuită ca vremea şi vremurile să nu o surprindă şi să meargă în „direcţia vest”, astfel că deja totul curgea de la sine şi riscul defecţiunilor era destul de redus. Însă prognoza meteorologică anunţă o schimbare de vânt dintr-o direcţie diametral opusă, în curând...În general prognozele îşi păstrează gradul de incertitudine dar dacă se va fi întâmplat trebuie să nu fim luaţi prin surprindere, astfel că trebuie să întărim povara (partea din faţă a vaporului, cea care taie apa), să aducem cât mai la îndemână ancora, ba chiar să căutam una în plus de care să ne putem cu uşurinţă prinde, să verificăm „toate pânzele” ca riscul unui eşec să fie cât mai mic, deşi nu îl vom fi putut exclude total....Şi dacă prognoza nu se va fi adeverit, totuşi stresul expectativ la care vor fi supuşi toţi cei ce mânuiesc vaporul poate conduce la erori....
Pe de altă parte în trecerea prin „strâmtorile” mărilor şi oceanelor prin care vasul Annemaru a navigat de multe ori s-au întâmplat surprize....Au fost canale, care deşi necunoscute şi neanticipate nu ne-au creat probleme şi nu ne-au „accidentat” şi ne-au păstrat încrezători în „rezistenţa” lui Annemaru...Au fost canale însă care deşi cunoscute, deşi traversate cu succes de multe ori au produs avarii grave, şi au făcut ca dezastrul unui naufragiu să fie aproape, totuşi vasul a fost salvat....Dar uzura acestuia sigur a fost amprentată reducând fiabilitatea...Cum am putea şti că elicea sau carena (cea care reduce consumul de carburant şi se opune unei înaintări necontrolate) sau pupa sunt intacte? Şi dacă nu sunt ce am putea să facem? Ar trebui să riscăm prin a opri vaporul de îndată..., iar în timp am înţeles că vasul are preferinţele lui de navigare, are iubirile lui pentru anume tip de apă...şi cel mai bine se descurcă pe mările intercontinentale (mediterane) care comunică direct cu Oceanul, dar care sunt între două continente...şi cel mai mult vasului nostru în plac lucrurile explorate dar contradictorii...Le ştie, le-a învăţat, le anticipează cu dualitatea lor şi nu poate face niciodată estimări dacă marea în sine va fi la momentul traversării mai rece sau mai caldă, mai tulbure sau mai limpede...Aşa că Annemaru are mereu emoţii tip navă, care se exprimă printr-o alunecare sigură, controlată şi controlabilă, în gardă şi totuşi, fără multe „balansări”....
Oprirea aici şi acum pentru asistenţă înseamnă foarte aproape de pericol, înseamnă „adrenalizarea” vasului nostru, prin confruntarea pentru un timp mai lung cu o mare marginală deloc confortabilă, pe care trebuie să o descopere şi de care se teme, devenind din ce în ce mai balansabilă şi mai balansabilă, „fără a se lăsa oprită” nici măcar de 3 sau 4 ancore....De ce se „teme” vasul nostru în a rămâne ceva vreme pe marea mărginaşă, cea care comunică direct cu oceanul, fără prea multe opţiuni? Cel mai mult se teme de faptul că ar putea să îi placă apele zonei, să se acomodeze aşa uor la ele încât să nu se mai dea dusă...apoi absenţa unor incertitudini „de genul” prea rece sau prea caldă, prea tulbure sau prea lină, adică constanţa formei marine, nu face decât să reconfirme posibilitatea unei plăceri a vasului în a pluti aici, forever...iar vasului nostru îi place să „conducă” şi să „încerce” şi nu se dă staţionat. Se teme de plăcere, se teme de „dependenţe” în plutire şi nu se lasă nicicum ancorată pentru a putea fi verificată, pentru a descoperi „vulnerabilităţi” care vor trebui consolidate. Iar cel mai tare se teme că „obişnuiţa” ce se va naşte din dependenţe şi vulnerabilităţi, descoperite, vor reporni greu motorarele sale dacă „încălzirea globală” de exemplu va schimba modul în care marea marginală se va fi „manifesta”....
Aşa că ne vedem astăzi aici, în analiza unei situaţii maritime complexe, în care vasul Annemaru trebuie să decidă dacă se va lăsa sau nu staţionat asumându-şi tot ceea ce asta presupune. Va fi „căpitanul” suficient de „raţional” să o convingă sau se va lăsa convinsă doar de „afectul” care l-a apropiat pe vas de un anume tip de mare?
Sunt pregătită să „reîncălzesc” starea de bine, care deja este aproape rece, pentru că doar acum ajung să o savurez.....dar merită pentru că am descifrat aproape integral „peculiarul”....
Bucureşti, 11 ianuarie 2009
P.S. Annemaru este vasul pe care un bun prieten m-a convins să urc, în experimentearea apropierii şi identificării cu un nume uşor altfel...Annemari...numele meu de fapt
luni, 30 noiembrie 2009
marți, 24 noiembrie 2009
Bomboane pe portative
"Muzica este vibraţia iubirii pe înţelesul fiecărei inimi” – I.Gury Pascu
Astăzi am desfăcut o cutie cu bomboane fine, cu un ambalaj special, serie limitată, care numără numai 10 bomboane, iar fineţea este dată de unicitatea ficărei bomboane, cu savori diferite, cu forme diferite, şi chiar culori diferite. Şi dacă la prima bomboană m-am aruncat, deja de la a doua am stat să mă gândesc pe care să o aleg, în special pentru că ştiam că este o experienţă unică, iar regretul unei experienţe unice, care ar putea să îmi placă foarte tare, dar care nu are posibilitatea de a se repeta mă încurca...De fapt de ce mă tem? Şi de fapt ce mă încurcă....Închid ochii şi mă las pur şi simplu desfătată de senzaţii dulci, fără să mă mai gândesc că poate fi ultima dată când savurez acea combinaţie şi încerc să mă comut către ceea ce mi-a sugerat un prieten, adică a fi sinceră în înţelegerea propriilor mele dorinţe....încerc să ascult diapazonul pentru a putea da tonul corect (întotdeauna corect...).
Cel mai evident este că nu îmi place să iau decizii şi să îmi asum riscuri pentru situaţii pe care nu le pot controla... ce înseamnă control? Hmm e asa de greu, control înseamnă atunci când reuşeşti să parcurgi note din ce în ce mai înalte fără a falsa....şi să ştii exact unde să te opreşti pentru a nu cădea în ridicol. Este deci o relaţie între două elemente, posesor şi voce...iar relaţia poate fi bidirecţională de la posesor către voce şi invers de la voce către cel care o posedă. Şi într-un caz şi în celălalt succesul înseamnă armonie, lipsă de stridenţă, uniform, legat.
Făcând analiza relaţiei din perspectiva posesor către voce, controlul pare foarte clar evidenţiat, vom merge până unde ştim că putem atinge nota cea mai înaltă fără a ne fi greu, fără a suferi, fără a produce dezechilibre....cântăreţul se va opri poate fără a îşi imagina că făcând apel la puţină durere, la puţină neîncredere, la teamă şi nu în cele din urmă la curaj, ar putea ajunge la rezultate deosebite în relaţia cu vocea, ar putea cunoaşte fericirea şi împlinirea totală....
Analizată din perspectiva relaţiei voce-posesor, armonia este mai dificil de obţinut, pentru că modul în care vocea exercită controlul este unul destul de incomod şi producător de anxietate, pentru că uneori ori cât de mult s-ar strădui vocea pare să nu se lase impresionată de eforturi şi să nu cedeze, astfel încât apare asa numita „laringită” – refuzul de acţiune al vocii, refuzul că a fost suprasolicitată, sau neluată în seamă, refuzul unui control exacerbat, refuzul că a fost „grăbită” să cunoască anumite note destul de dificil de atins din prima încercare. Astfel că, deşi în general acţionează cu extrem de multă timiditate, lăsându-se controlată total, vocea poate avea uneori momentele ei de exercitare a controlului.
În general îmi place să mă las poziţionată în ipostaza posesorului, care îşi dirijează vocea şi care are grijă să acţioneze suficient de mult cât să nu deranjeze şi suficient de puţin cât să nu ajungă la rezultate deosebite în special pe un anumit segment de arii-opere. Se întâmplă însă, ca uneori să mă situez de partea cealaltă în special în arii vibrante emoţional si atunci să mă tem de finalitate şi să mă opresc...sau....
Cred că am falsat de puţine ori în viaţă, sau poate că am falsat de puţine ori dar semnificativ, astfel încât să îmi fie teamă să pregătesc vocea să devină una de soprană. Am lăsat-o să reprezinte doar o voce bună a corului, cu o tehnică foarte bine însuşită cu mult efort, dar fără sclipirea talentului acela....nativ.
Acum sigur îmi sună în cap aproape obsesiv, cum o să fie peste zece ani? Va dezvolta posesorul modalităţi de control asupra unei voci cu posibilităţi de utilizare în roluri variate indiferent de dificultatea lor, căpătând strălucire şi consistenţă şi maturitate şi valoare sau va deveni vocea din ce în ce mai controlată astfel încât va fi ajuns aşa de comună încât nici măcar corul să nu se poată folosi de ea....O să continuu să explorez folosind controlul în mânuirea cu succes a tehnicilor vocale, lăsându-mi însă din ce în ce mai necontrale trasmisiile emoţionale ale vibraţiilor vocale....Vrei să încerci o bomboană, pentru că deşi puţine, rare, speciale sunt din ce în ce mai dispusă să le împart, sper numai să...o să mă opresc din a raţiona şi a găsi sensuri şi explicaţii şi justificări, de măine îmi propun să mă las condusă pe portativ...
Bucureşti, 20 ianuarie 2009
Astăzi am desfăcut o cutie cu bomboane fine, cu un ambalaj special, serie limitată, care numără numai 10 bomboane, iar fineţea este dată de unicitatea ficărei bomboane, cu savori diferite, cu forme diferite, şi chiar culori diferite. Şi dacă la prima bomboană m-am aruncat, deja de la a doua am stat să mă gândesc pe care să o aleg, în special pentru că ştiam că este o experienţă unică, iar regretul unei experienţe unice, care ar putea să îmi placă foarte tare, dar care nu are posibilitatea de a se repeta mă încurca...De fapt de ce mă tem? Şi de fapt ce mă încurcă....Închid ochii şi mă las pur şi simplu desfătată de senzaţii dulci, fără să mă mai gândesc că poate fi ultima dată când savurez acea combinaţie şi încerc să mă comut către ceea ce mi-a sugerat un prieten, adică a fi sinceră în înţelegerea propriilor mele dorinţe....încerc să ascult diapazonul pentru a putea da tonul corect (întotdeauna corect...).
Cel mai evident este că nu îmi place să iau decizii şi să îmi asum riscuri pentru situaţii pe care nu le pot controla... ce înseamnă control? Hmm e asa de greu, control înseamnă atunci când reuşeşti să parcurgi note din ce în ce mai înalte fără a falsa....şi să ştii exact unde să te opreşti pentru a nu cădea în ridicol. Este deci o relaţie între două elemente, posesor şi voce...iar relaţia poate fi bidirecţională de la posesor către voce şi invers de la voce către cel care o posedă. Şi într-un caz şi în celălalt succesul înseamnă armonie, lipsă de stridenţă, uniform, legat.
Făcând analiza relaţiei din perspectiva posesor către voce, controlul pare foarte clar evidenţiat, vom merge până unde ştim că putem atinge nota cea mai înaltă fără a ne fi greu, fără a suferi, fără a produce dezechilibre....cântăreţul se va opri poate fără a îşi imagina că făcând apel la puţină durere, la puţină neîncredere, la teamă şi nu în cele din urmă la curaj, ar putea ajunge la rezultate deosebite în relaţia cu vocea, ar putea cunoaşte fericirea şi împlinirea totală....
Analizată din perspectiva relaţiei voce-posesor, armonia este mai dificil de obţinut, pentru că modul în care vocea exercită controlul este unul destul de incomod şi producător de anxietate, pentru că uneori ori cât de mult s-ar strădui vocea pare să nu se lase impresionată de eforturi şi să nu cedeze, astfel încât apare asa numita „laringită” – refuzul de acţiune al vocii, refuzul că a fost suprasolicitată, sau neluată în seamă, refuzul unui control exacerbat, refuzul că a fost „grăbită” să cunoască anumite note destul de dificil de atins din prima încercare. Astfel că, deşi în general acţionează cu extrem de multă timiditate, lăsându-se controlată total, vocea poate avea uneori momentele ei de exercitare a controlului.
În general îmi place să mă las poziţionată în ipostaza posesorului, care îşi dirijează vocea şi care are grijă să acţioneze suficient de mult cât să nu deranjeze şi suficient de puţin cât să nu ajungă la rezultate deosebite în special pe un anumit segment de arii-opere. Se întâmplă însă, ca uneori să mă situez de partea cealaltă în special în arii vibrante emoţional si atunci să mă tem de finalitate şi să mă opresc...sau....
Cred că am falsat de puţine ori în viaţă, sau poate că am falsat de puţine ori dar semnificativ, astfel încât să îmi fie teamă să pregătesc vocea să devină una de soprană. Am lăsat-o să reprezinte doar o voce bună a corului, cu o tehnică foarte bine însuşită cu mult efort, dar fără sclipirea talentului acela....nativ.
Acum sigur îmi sună în cap aproape obsesiv, cum o să fie peste zece ani? Va dezvolta posesorul modalităţi de control asupra unei voci cu posibilităţi de utilizare în roluri variate indiferent de dificultatea lor, căpătând strălucire şi consistenţă şi maturitate şi valoare sau va deveni vocea din ce în ce mai controlată astfel încât va fi ajuns aşa de comună încât nici măcar corul să nu se poată folosi de ea....O să continuu să explorez folosind controlul în mânuirea cu succes a tehnicilor vocale, lăsându-mi însă din ce în ce mai necontrale trasmisiile emoţionale ale vibraţiilor vocale....Vrei să încerci o bomboană, pentru că deşi puţine, rare, speciale sunt din ce în ce mai dispusă să le împart, sper numai să...o să mă opresc din a raţiona şi a găsi sensuri şi explicaţii şi justificări, de măine îmi propun să mă las condusă pe portativ...
Bucureşti, 20 ianuarie 2009
Avantaje si dezavantaje....
„Avantajul sau iluzia prietenului: are în mine, eu în el, iluzia propriilor speranţe.”
Uneori simţi că toate eforturile pe care le faci pentru a pune cap la cap puzzeluri sociale în căutarea imaginii de pe cutia jocului, la care ar trebui să ajungi sunt inutile....doar pentru că nu reuşeşti să găseşti din prima, soluţia potrivită şi îţi vine să renunţi...
Alteori gândesc la avantajele pe care de-a lungul timpului mi le-a adus construcţia puzzelului- bucuria descoperirilor împreună, ajutorul, suportul, empatia, dezamăgirea, capacitatea de a experimenta stări de la iubire la deznădejde şi de la pasiune la dezgust, iar toate astea au contribuit la construcţia unei mari bucăţi a puzzelului meu existenţial. Şi atunci balanţa deciziilor vine să mă pună în dificultate: să continuu puzzelul social făcând apel la cât mai puţini parteneri de joc sau să mă las purtată în mrejele sociale şi să dau frâu liber parteneriatelor?...Avantaje şi dezavantaje...
Greu de ales...uneori în însăşi încercarea-mi creativă de construcţie a propriului meu puzzel, constat că modelele după care trebuie să ma construiesc se schimbă...NU mai semăn aproape deloc cu ceea ce eram, am pierdut din strălucirea inocentă a descoperirii, dar am câştigat în maturitatea înţelegerilor neînţelesurilor....am pierdut din tristeţea şi din exprimarea emoţionalităţii reale (îmi aduc aminte că şi când plângeam era o trăire atât de intensă de îmi imaginam că e ultimul lucru pe care îl voi mai putea face ever), dar am câştigat în puterea de a decide să trăiesc o anumită existenţă....am rătăcit şi recunosc cu mult regret din inconştienţa încercărilor, din curajul escaladărilor relaţionale, din pasiunea de a trăi momentul, din dorinţa de „a face” indiferent de consecinţe, dar am câştigat blazarea acomodării la cotidian, acceptarea fără dificultate a unei realităţi deloc perfecte, indiferenţa către construcţiile propriului viitor şi mai ales asumarea umanului efemer....Avantaje şi dezavantaje a ceea ce devenim....Şi cu toate astea pe zi ce trece înţeleg că voi deveni în fiecare perioadă şi puzzelul va fi din ce în ce mai dificil de redat, iar asta îmi întăreşte convingerea că partenerii sociali constanţi sunt enorm de importanţi pentru că prin ei îţi poţi păstra existenţa mai puţin alterată...Suprapunerile hărţilor personale ale fiecăruia vor ajuta la reconstrucţia finală a jocului. Şi tot aşa fiecare dintre noi vor de veni pe rând jucători în construcţia puzzelului personal al celorlalţi parteneri de joc....
So complicated...greu de spus ce ar fi mai avantajos şi ce ar fi mai puţin avantajos, iar baleierea între alegerile pieselor complică şi mai mult procesul ludic în sine...Iar ceea ce poate părea la un anumit moment dat un avantaj se poate transforma foarte repede într-un dezavantaj.....avantajul raţionalului poate deveni cu uşurinţă un dezavantaj afectiv, pentru că raţionalizarea excesivă a unor existenţe cu rezenonanţă afectivă este fără doar şi poate un mare dezavantaj, nu poţi să raţionezi simţirea căci cu siguranţă ea va deveni gândire...şi aş mai putea expune o serie de alte astfel de conceptualizări....
Avantajul partenerilor sociali poate deveni un dezavantaj apriori din perspectiva parteneriatelor afective...pentru că inevitabil la un moment regulile jocului vor putea părea inutile sau vor apărea ca bariere către alte abisuri relaţionale îngrădindu-ne cunoaşterea a ceea ce ar fi fost dacă....
Mă voi fi decis că voi alege să continuu puzzelul indiferent de dificultăţile pe care le voi întâmpina doar în căutarea desăvârşirii sau a ceea ce eu numesc uneori în căutarea fericirii...
Bucureşti, 21 noiembrie 2009
Uneori simţi că toate eforturile pe care le faci pentru a pune cap la cap puzzeluri sociale în căutarea imaginii de pe cutia jocului, la care ar trebui să ajungi sunt inutile....doar pentru că nu reuşeşti să găseşti din prima, soluţia potrivită şi îţi vine să renunţi...
Alteori gândesc la avantajele pe care de-a lungul timpului mi le-a adus construcţia puzzelului- bucuria descoperirilor împreună, ajutorul, suportul, empatia, dezamăgirea, capacitatea de a experimenta stări de la iubire la deznădejde şi de la pasiune la dezgust, iar toate astea au contribuit la construcţia unei mari bucăţi a puzzelului meu existenţial. Şi atunci balanţa deciziilor vine să mă pună în dificultate: să continuu puzzelul social făcând apel la cât mai puţini parteneri de joc sau să mă las purtată în mrejele sociale şi să dau frâu liber parteneriatelor?...Avantaje şi dezavantaje...
Greu de ales...uneori în însăşi încercarea-mi creativă de construcţie a propriului meu puzzel, constat că modelele după care trebuie să ma construiesc se schimbă...NU mai semăn aproape deloc cu ceea ce eram, am pierdut din strălucirea inocentă a descoperirii, dar am câştigat în maturitatea înţelegerilor neînţelesurilor....am pierdut din tristeţea şi din exprimarea emoţionalităţii reale (îmi aduc aminte că şi când plângeam era o trăire atât de intensă de îmi imaginam că e ultimul lucru pe care îl voi mai putea face ever), dar am câştigat în puterea de a decide să trăiesc o anumită existenţă....am rătăcit şi recunosc cu mult regret din inconştienţa încercărilor, din curajul escaladărilor relaţionale, din pasiunea de a trăi momentul, din dorinţa de „a face” indiferent de consecinţe, dar am câştigat blazarea acomodării la cotidian, acceptarea fără dificultate a unei realităţi deloc perfecte, indiferenţa către construcţiile propriului viitor şi mai ales asumarea umanului efemer....Avantaje şi dezavantaje a ceea ce devenim....Şi cu toate astea pe zi ce trece înţeleg că voi deveni în fiecare perioadă şi puzzelul va fi din ce în ce mai dificil de redat, iar asta îmi întăreşte convingerea că partenerii sociali constanţi sunt enorm de importanţi pentru că prin ei îţi poţi păstra existenţa mai puţin alterată...Suprapunerile hărţilor personale ale fiecăruia vor ajuta la reconstrucţia finală a jocului. Şi tot aşa fiecare dintre noi vor de veni pe rând jucători în construcţia puzzelului personal al celorlalţi parteneri de joc....
So complicated...greu de spus ce ar fi mai avantajos şi ce ar fi mai puţin avantajos, iar baleierea între alegerile pieselor complică şi mai mult procesul ludic în sine...Iar ceea ce poate părea la un anumit moment dat un avantaj se poate transforma foarte repede într-un dezavantaj.....avantajul raţionalului poate deveni cu uşurinţă un dezavantaj afectiv, pentru că raţionalizarea excesivă a unor existenţe cu rezenonanţă afectivă este fără doar şi poate un mare dezavantaj, nu poţi să raţionezi simţirea căci cu siguranţă ea va deveni gândire...şi aş mai putea expune o serie de alte astfel de conceptualizări....
Avantajul partenerilor sociali poate deveni un dezavantaj apriori din perspectiva parteneriatelor afective...pentru că inevitabil la un moment regulile jocului vor putea părea inutile sau vor apărea ca bariere către alte abisuri relaţionale îngrădindu-ne cunoaşterea a ceea ce ar fi fost dacă....
Mă voi fi decis că voi alege să continuu puzzelul indiferent de dificultăţile pe care le voi întâmpina doar în căutarea desăvârşirii sau a ceea ce eu numesc uneori în căutarea fericirii...
Bucureşti, 21 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
