Traversări ale strâmtorilor raţional-afective

„Privite de la distanţă, vapoarele duc la bord dorinţele fiecărui om. Pentru câţiva, ele vin odată cu fluxul. Pentru alţii, plutesc pentru totdeauna la orizont, nu dispar niciodată, nici nu ancorează până ce privitorul nu se îndepărtează resemnat, după ce timpul şi-a bătut joc de visele sale. Aşa este viaţa omului.” (Zora Neale Hurston)

Deşi mă bucur de strălucirea razelor de soare, a unei dimineţi friguroase de ianuarie şi savurez cu nesaţ caldura....şi aroma... unei cafele cu mult lapte, cufundată într-o impostură existenţială permisă din ce în ce mai rar în cotidianul propriei mele fiinţe- relaxarea, mă simt uşor deranjată....nu reuşesc să „adulmec” starea de bine care „aburindă” mă aşteaptă să o gust...Şi dacă aproape întotdeauna o melodie mă însoţeşte pe parcursul întregii zile, astăzi simt că mă însoţeşte doar sintagma „are you feeling a little peculiar?”....

Îmi dau seama că singura modalitate de a depăşi „peculiarul” este să încep prin a confrunta....ah tocmai astăzi când se prevestea o zi perfectă....când existau toate premisele de a exploata dulcea stare de relaxare care zăvorăşte cu grijă poarta frământărilor....Singura soluţie este să încep cât mai repede căutarea înţelesurilor pentru că poate, perfectul zilei „nu se va fi răcit cu totul” până ce voi fi terminat, mai am o singură şansă. 

Ce tulbură apele pe care se unduieşte vasul Annemaru? Ce îl împiedică să navigheze căpitane?
Pe de o parte condiţiile meteo uşor nevaforabile....Astfel că trebuie făcute eforturi în plus să ne îndepărtăm sau să găsim soluţii pentru a evita schimbarea de direcţie a vântului. De ceva vreme Annemaru a fost obişnuită ca vremea şi vremurile să nu o surprindă şi să meargă în „direcţia vest”, astfel că deja totul curgea de la sine şi riscul defecţiunilor era destul de redus. Însă prognoza meteorologică anunţă o schimbare de vânt dintr-o direcţie diametral opusă, în curând...În general prognozele îşi păstrează gradul de incertitudine dar dacă se va fi întâmplat trebuie să nu fim luaţi prin surprindere, astfel că trebuie să întărim povara (partea din faţă a vaporului, cea care taie apa), să aducem cât mai la îndemână ancora, ba chiar să căutam una în plus de care să ne putem cu uşurinţă prinde, să verificăm „toate pânzele” ca riscul unui eşec să fie cât mai mic, deşi nu îl vom fi putut exclude total....Şi dacă prognoza nu se va fi adeverit, totuşi stresul expectativ la care vor fi supuşi toţi cei ce mânuiesc vaporul poate conduce la erori....
Pe de altă parte în trecerea prin „strâmtorile” mărilor şi oceanelor prin care vasul Annemaru a navigat de multe ori s-au întâmplat surprize....Au fost canale, care deşi necunoscute şi neanticipate nu ne-au creat probleme şi nu ne-au „accidentat” şi ne-au păstrat încrezători în „rezistenţa” lui Annemaru...Au fost canale însă care deşi cunoscute, deşi traversate cu succes de multe ori au produs avarii grave, şi au făcut ca dezastrul unui naufragiu să fie aproape, totuşi vasul a fost salvat....Dar uzura acestuia sigur a fost amprentată reducând fiabilitatea...Cum am putea şti că elicea sau carena (cea care reduce consumul de carburant şi se opune unei înaintări necontrolate) sau pupa sunt intacte? Şi dacă nu sunt ce am putea să facem? Ar trebui să riscăm prin a opri vaporul de îndată..., iar în timp am înţeles că vasul are preferinţele lui de navigare, are iubirile lui pentru anume tip de apă...şi cel mai bine se descurcă pe mările intercontinentale (mediterane) care comunică direct cu Oceanul, dar care sunt între două continente...şi cel mai mult vasului nostru în plac lucrurile explorate dar contradictorii...Le ştie, le-a învăţat, le anticipează cu dualitatea lor şi nu poate face niciodată estimări dacă marea în sine va fi la momentul traversării mai rece sau mai caldă, mai tulbure sau mai limpede...Aşa că Annemaru are mereu emoţii tip navă, care se exprimă printr-o alunecare sigură, controlată şi controlabilă, în gardă şi totuşi, fără multe „balansări”....
Oprirea aici şi acum pentru asistenţă înseamnă foarte aproape de pericol, înseamnă „adrenalizarea” vasului nostru, prin confruntarea pentru un timp mai lung cu o mare marginală deloc confortabilă, pe care trebuie să o descopere şi de care se teme, devenind din ce în ce mai balansabilă şi mai balansabilă, „fără a se lăsa oprită” nici măcar de 3 sau 4 ancore....De ce se „teme” vasul nostru în a rămâne ceva vreme pe marea mărginaşă, cea care comunică direct cu oceanul, fără prea multe opţiuni? Cel mai mult se teme de faptul că ar putea să îi placă apele zonei, să se acomodeze aşa uor la ele încât să nu se mai dea dusă...apoi absenţa unor incertitudini „de genul” prea rece sau prea caldă, prea tulbure sau prea lină, adică constanţa formei marine, nu face decât să reconfirme posibilitatea unei plăceri a vasului în a pluti aici, forever...iar vasului nostru îi place să „conducă” şi să „încerce” şi nu se dă staţionat. Se teme de plăcere, se teme de „dependenţe” în plutire şi nu se lasă nicicum ancorată pentru a putea fi verificată, pentru a descoperi „vulnerabilităţi” care vor trebui consolidate. Iar cel mai tare se teme că „obişnuiţa” ce se va naşte din dependenţe şi vulnerabilităţi, descoperite, vor reporni greu motorarele sale dacă „încălzirea globală” de exemplu va schimba modul în care marea marginală se va fi „manifesta”....
Aşa că ne vedem astăzi aici, în analiza unei situaţii maritime complexe, în care vasul Annemaru trebuie să decidă dacă se va lăsa sau nu staţionat asumându-şi tot ceea ce asta presupune. Va fi „căpitanul” suficient de „raţional” să o convingă sau se va lăsa convinsă doar de „afectul” care l-a apropiat pe vas de un anume tip de mare?
Sunt pregătită să „reîncălzesc” starea de bine, care deja este aproape rece, pentru că doar acum ajung să o savurez.....dar merită pentru că am descifrat aproape integral „peculiarul”....
Bucureşti, 11 ianuarie 2009

P.S. Annemaru este vasul pe care un bun prieten m-a convins să urc, în experimentearea apropierii şi identificării cu un nume uşor altfel...Annemari...numele meu de fapt 