Simone de Beauvoir - le deuxieme sex

Today I received from a very special friend of mine this words :) very beautiful...full of optimism and of consideration :)
Motto of the day / week / month / year / life:

“In the name of the best within you, do not sacrifice this world to those who are its worst. In the name of the values that keep you alive, do not let your vision of man be distorted by the ugly, the cowardly, the mindless in those who have never achieved his title. Do not lose your knowledge that man's proper estate is an upright posture, an intransigent mind and a step that travels unlimited roads. Do not let your fire go out, spark by irreplaceable spark, in the hopeless swamps of the approximate, the not-quite, the not-yet, the not-at-all. Do not let the hero in your soul perish, in lonely frustration for the life you deserved, but have never been able to reach. Check your road and the nature of your battle. The world you desired can be won, it exists, it is real, it is possible, it's yours.”


Ayn Rand (Russian born American Writer and Novelist, 1905-1982)

Zmeul

Zmeul
De ceva vreme mă “urmăreşte” melodia Zmeul de la Vama Veche pentru că mi se pare că somehow este extrem de relevantă pentru această perioadă a mea, iar cum eu aleg întotdeauna în exprimare, baroque în locul renaşterii, simt una şi exprim alta. So tot caut să îmi iau zborul from a situation şi pe măsură ce îmi tot fac planuri cum să închei pentru că este clar o direcţie greşită, care nu îmi aduce satisfacţiile la care visam, ci îmi oferă himere expectaţionale, reuşesc să mă afund şi mai abitir şi să îmi complic şi mai şi zborul meu...mă las impresionată...de vorbe şi renunţ cu uşurinţă la a lua în considerare comportamentele dar because supergirls just fly, o să reuşesc să mă pierd este doar o chestiune de timp

Eu ti-am alergat prin vene..
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am upgradat sarutul...
Ti-am iubit necunoscutul....

Am fost zmeul tau mereu
Sa ma tii in vant nu-i greu...
N-ai stiut sa tragi d sfori...
Am cazut de mii de ori...am cazut de mii de ori...
....Trebuie sa zbor.....

Am cazut de mii de ori....
N-ai stiut sa tragi d sfori...
Sa ma tii in vant nu-i greu...
Am fost zmeul tau mereu

Ti-am iubit necunoscutul....
Eu ti-am upgradat sarutul...
Ti-am suflat cu dor pe gene..
Eu ti-am alergat prin vene..
...Trebuie sa zbor...

Sa fac dragoste cu ploaia...
Sa fac dragoste cu vantul...
Sa fac dragoste cu cerul...
Sa ma-ntind pe tot pamantul...

Stelele sunt zurii noptii..
Numai amintirea zilei...
Norii sunt cearceaf pe soare...
Ei ma vor uita de tine...
Vor uita de tine...vor uita de tine..
...Cand linistea va curge!!

Sa fac dragoste cu ploaia...
Sa fac dragoste cu vantul...
Sa fac dragoste cu cerul...
Sa ma-ntind pe tot pamantul...

Stelele-s pistruii noptii,
Luna-i amintirea zilei,
Norii sunt cearceaf pe soare,
Ei ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Ma vor uita de tine,
Linistea va curge-n mïne...

Bucureşti, 19 iunie 2010

Fara cuvinte

Am citit astăzi aceste cuvinte şi aşa de tare m-au impresionat încât îmi vine greu să mă despart de ele fără a fi sigură că nu le voi fi dat uitării. Aşa că am să le aşez aici alături de alte scrieri ale mele şi am să încerc să înţeleg că lucrurile mari şi importante se exprimă în cuvinte puţine sau chiar se exprimă lipsite de cuvinte pentru că ele se simt....
Fara cuvinte
Sunday, November 30th, 2008
Cateodata, cuvintele nu ma mai vor. Cateodata, ma simt tradata de ele. Si, in mod sigur, si ele de mine. Le-am folosit deja pe toate, de cele mai multe ori fara rost. Le-am pangarit asezandu-le in declaratii aprinse, in chemari ale uneor iubiri inventate, in descrieri de fapte pe care nu le-am trait niciodata.
Am spus, de prea multe ori, “te iubesc”, ca sa ma mai creada deja cineva ca eu stiu ce-i iubirea. Am spus, uneori, ”am sa mor pentru tine”. Si nu am murit. Imi tarasc inca vinovatiile pe drumuri care nu duc nicicand la iertare. Cuvintele altora s-au dezbarat si ele de mine, mi-au mangaiat sufletul fara sa poarte in ele miez de adevar. Mi-au promis vieti, si morti, si sperante care nu s-au nascut vreodata.
Azi tac de dragoste si disperare. Azi nu mai stiu sa vorbesc. Toate silabele sunt arme ale neintelesului. Renunt la vorbe, ca la niste haine purtate prea mult. Si ma intorc, cuminte, la bataia inimii. Inima mea care, din bum-ul ei egal, monoton, inutil, n-a construit niciodata metafore. Ma retrag in nimicnicia mea de sange care pulseaza a dragoste, intr-un du-te vino care nu asculta de intelesuri asezate in fraze maiastre. Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.
Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.
Alice Năstase

:) isnt it funny? :)

Altfel de scrieri...

„Săptămâna chioară este săptămâna când îngerul păzitor al bărbatului se află în concediu” (Vasile Ghica).

Să mă trezesc sau nu? Aş mai lenevi...încă puţin şi încă puţin m-aş mai lăsa un pic cufundată în plăcerea descoperirii unei alte dimeneţi de luni, pe care mi-aş dori să o pot experimenta cât mai des...o zi în care nu trebuie să mă trezesc să plec la serviciu, o zi pentru care pregătesc multeeeeee surprize, o zi specială ca orice primă zi de concediu....mmmmmmmm....şi totuşi decid să mă ridic, verific telefonul pe care încă de cu seară l’am setat pe silenţios, sigur am deja un apel ratat de la un coleg pe care nu mă voi deranja să îl sun back şi toate astea pentru că sunt în prima zi de concediu. Hmm un pic buimacă îmi dau seama că este abia, ora 9 şi un pic, nu e nimic dorm de mult deci nu „mă iau din atât”, nimic nu poate strica această zi pe care eu o imagine ca perfectă. Resetez telefonul pe sonor normal şi sigur îmi iau cafeaua cu mult lapte si mă reîntorc în pat doar pentru a îmi verifica poşta electronică.
Sunt luată cu asalt de multă lume care mă felicită de succesul examenulu de doctorat, răspund unor mailuri, trimit fotografii şi brusc telefonul mobil începe să sune...hmm un alt coleg cu care nu am chef să vorbesc....nu mă iau din atât şi continuu să savurez cafeaua....Fix ora 10. Din nou acelaşi telefon, de data aceasta un număr privat, cu acelaşi „Alooo” inconfundabil pe seama căruia unii din prieteni se amuză, răspund...La capătul celălalt al firului este vocea pe care o aştept, cea a unui prieten, pe care mă bucur să îl descopăr în ultima perioadă şi de la care nu mă pot aştepta să răspundă firesc şi normal, ci producător de confuzie, mă sună să îmi comunice o informaţie de serviciu, deşi sunt aproape convinsă că motivul nu este deloc acesta  mai ales că discuţia pe această temă este foarte scurtă şi trecem la analiza unor situaţii din weekendul trecut...După ceva minute de conversaţie este nevoit să închidă dar îi ofer posibilitatea de a mă suna mai târziu...Continuu să port conversaţii şi să stabilesc întâlniri pentru ziua de mâine,,,se pare că azi toată lumea este ocupată...şi după ce reuşesc să îmi atribui o faţă aproape umană mă apuc să vorbesc cu prietena mea la telefon, ca să încercăm să despridem înţelesuri cu şi despre un anumit tânăr misterios ce nu se lasă descoperit....sigur....a zis nu a zis a făcut nu a făcut...de ce nu zice şi de ce nu face....terminăm conversaţia într-o notă de amuzament....se făcuse deja ora 12. Încep conversaţia pe internet cu un alt bun prieten căruia mă confesez cu privire la ultimele preocupări desigur intelectuale  sau nici eu nu sunt sigură...
Când din nou telefonul mă deranjează, dar este deranjul plăcut pentru că la capătul celălalt al firului este un partener de conversaţie plăcut, funny, care aisgură elementele unui dialog şi nu acelea ale unui monolog şi în plus mă sună doar să mă întrebe ce mai fac, drăguţ hu? Şi rar lately, aproape nimeni nu te mai sună să vadă ce faci....
Continuu să mă afund în conversaţiile pe net şi să redescopăr prieteni vechi despre care nu mai ştiu de mult....şi un vechi şi special priten al meu, cu care împărtăşeam emoţia melodiilor la karaoke, care urla cu mine cu demenţă pe melodii ca vivo per lei sau hero, un prieten al meu dintr-unul din cele mai frumoase locuri din ţară care desigur se bucura pentru reuşita mea. Bucuria discuţiei cu el este uşor zguduită de o confesiune cu privire la un comportament pe care l-a dezvoltat mai deunăzi şi pe care îmi doresc din tot sufletul să reuşească să îl depăşească pentru că poate şi pentru că e special şi pentru că merită. Sper că o să îşi amintească că am încredere în el....
Din aproape în aproape orele trec şi eu continuu să fiu prinsă în mrejele internetului, cu două întâlniri stabilite pentru mâine....şi cu multe alte promisiuni din partea mea ca mă voi urni să fac ceva...Nici pe net nu pot conversa aşa cum mi-aş dori căci prietenii mei au lucruri mai bune de făcut...so îmi aduc aminte că am promis o tipologie, tipologia bărbaţilor, asta în urma unei discuţii pe care am avut-o în weekend....şi tot încerc să stabilesc un criteriu, iar acesta va fi modul în care se raportează la femei:
1. Bărbaţii „delfin” – sunt bărbaţii foarte inteligenţi şi rafinaţi, atenţi la nevoile femeilor, pe care încearcă să le seducă tocmai prin apelul la informaţiile pe care le deţin şi cu care devin fascinanţi. Buni ascultători, extrem de posesivi, au intensitate a privirii. Asemeni delfinilor exprimă, dar sunetele lor nu pot fi descifrate. Şi deşi prin gesturi şi privire poţi înţelege mult mai mult decât prin sunete, totuşi creează nota de nesiguranţă.
2. Bărbaţii „câine” – sunt bărbaţii aparent sociali, în vervă, dominaţi de nevoia de a avea atenţie, care însă sunt extrem de sensibili şi uşor de lezat. Sunt bărbaţii care sar la atac fără a muşca neapărat şi pentru care jocul este cea mai importantă activitate. Le place să se joace fără miză neapărat, le place să se joace de dragul jocului şi de aici produc multă confuzie. Sunt bărbaţii care apreciază în mod deosebit jucăria/jocul mai ale după ce le pierd.
3. Bărbaţii „leu” – sunt bărbaţii care nu pierd timpul. Se aruncă în luptă cu multă siguranţă pentru că şi dacă ratează acum cu siguranţă că a doua oară nu se va mai întâmpla....Nu rămân „flămânzi”.

Un quiz cinematografic

“You don't understand. I coulda had class. I coulda been a contender. I coulda been somebody, instead of a bum, which is what I am." from On the Waterfront

Întotdeauna am fost promovatoarea evaluării psihologice contextuale, în care să pot folosi teste proiective şi nu neapărat pentru că au acea notă de originalitate şi creează surpriza confruntării cu un „adversar necunoscut”, ci pentru că îţi dau posibilitatea să faci analiza unor contexte sociale acordând sensuri şi semnificaţii şi descoperind laturi abisale ale personalităţii….În plus oferă resurse inepuizabile de a mări „năvodul” inventarului evaluativ-explorator….Şi pentru că orice tehnică de lucru îşi dovedeşte validitatea doar prin apelul la instrumentarea propriilor patternuri comportamentale astăzi voi face analiza pornind de la cinematografie...
Pentru o vreme am fost lipsită de elemente ale „tehnicii moderne” şi am încercat să profit de inexistenţa acestora în viaţa mea pentru a îmi îmbogăţii cultura cinematografică….greu…pentru că balansul talerelor conformism-nonconformism este unul aproape insesizabil, punându-mă de multe ori în dificultate….sunt noncoformistă pentru că în general aleg clişee „altfel” celor unanim acceptate, însă sunt conformistă pentru că clişeele sunt „constante şi fidele”…şi acţionez în virtutea lor pentru că şi-au dovedit utilitatea…astfel încât aleg mereu între două genuri de filme, aceleaşi all the time şi este doar un exemplu…aleg întotdeauna între două tipuri de prăjituri, foarte asemănătoare, am aceleaşi parfumuri de foarte mulţi ani (două) şi aş putea continua….
Însă dacă ar trebui să fiu un film…complicated….mi-ar plăcea să fiu un film aşa întortochiat ca mintea mea şi sensibil ca sufletul meu, un film cu happy end, dar plin de semnificaţii, un film care să dureze mult şi care să ne surprindă all the time, un film care după ce se va fi încheiat să ne facă să ne fie extrem de greu să ne desprindem, să ne impingă către introspecţie şi să ne facă să îl mai vedem imediat măcar o dată  O poveste ale cărei rădăcini să fie adânc implantate în structura realităţii….Un film cu multă acţiune, al cărui iz romantic să planeze da capo al fine…un film care să crească gradual ca intensitate dar care să te solicite intens şi să îţi producă starea de nesiguranţă a descoperirii sensurilor corecte, care să te facă să îţi doreşti să ţi se întâmple, care să te facă să vibrezi, să simţi, să vrei, să fii, să speri….Fiecare dintre gândurile şi stările descrise le-am tranversat vizionând tot felul de filme, însă niciodată pe toate împreună şi singura mea explicaţie este aceea că de foarte multe ori aleg să „fug” ca Forest….atunci când schema cognitivă dă eroare în prima încercare… iar asta am crezut mult timp că mă poate proteja cu succes în a face descoperiri care să mă pună în suferinţă….mă gândesc însă că perseverenţa de a mai încerca încă o dată schema ar putea să îmi aducă surprize, ca în filme….şi dacă filmul meu este cu happy end, va trebui să învăţ să am răbdarea scenografului şi a regizorului şi a actorilor and so on pentru că realizarea unui film presupune multă muncă şi ce am mai viziona cu atât de multă plăecere dacă toţi ar „fugii” la prima „dublă”?

Bucureşti, 31 martie 2010

Când analiza relaţiilor sentimentale este una emoţională…

Traversez o perioadă în care reuşesc să baleiez în şevaletul stărilor emoţionale cu o repeziciune ameţitoare…aşa cum cred că nu am mai făcut de mult. Întotdeauna mi s-a reproşat că sunt „prea raţională” şi că nu las nimic neinventariat, totul trece prin filtru...în realitate e modalitatea mea de autoprotecţie pentru a nu fi dezamăgită...cu atât mai mult cu cât vorbim de raţionalizările propriilor mele sentimente....
Şi de ce este rău să încerc să înţeleg dacă mă poziţionez corect, chiar şi atunci când atracţia faţă de persoana în raport cu care fac analiza este una extrem de puternică? Cum aş putea să acţionez emoţional fără să am toate datele problemei? Poate pentru că am un mare talent de a mă implica foarte tare în tot ceea ce fac şi atunci riscul de a ieşi şifonat creşte exponenţial....Şi cum cel mai bine mă exprim în scris, pentru că nu trebuie să privesc fix persoana către care ar trebui să transmit, mă gândeam că poate şi analiza situaţiilor mele ar putea fi mai obiectivă astfel....
Multitudinea stărilor pe care resimt este urmare a faptului că fac un experiment, eu cu mine despre mine, ca în amintiri din copilărie şi povestitor şi personaj. Am decis să acţionez instinctual fără foarte multe raţionalizări să vedem ce rezultate obţinem  Sunt uimită de unul din rezultatele pozitive şi anume acela de a avea iniţiativă. Nu am crezut vreodată că voi face invitaţii la cafea cu atâta degajare...Nu am nici un stres, pur şi simplu, îmi doresc asta şi o fac. Sigur ploaia de stări pe care o traversez momentan este urmare a raţionalizărilor pe care încă le fac involuntar...astfel că mă bucur că reuşesc să am o atitudine deschisă, dar mă neliniştesc că descopăr comportamente care mă deranjează pentru că le dau anumite semnificaţii...Sunt degajată şi nu resimt stări de disconfort în dialog, nu roşesc, nu mă bâlbăi, dar mă anxietez ori de câte ori mi se fac destăinuiri de genul „ce faină îi nu ştiu care tipă” sau „să luăm numărul de telefon de cealaltă tipă”....ca avantaj al acestui experiment este absenţa expectaţională...merg pe premisa ce este scris să se întâmple se va întâmpla şi totuşi dezavantajul este că nu reacţionez atunci când simt că ceva nu este în regulă...Şi pentru că este momentul de analiză mă gândesc că asta mă deranjează dacă mă gândesc pentru că reprezentarea mea socială asupra acestor comportamente este una negativă....mă deranjează şi pentru că întotdeauna am fost atentă la ce simt cei din jurul meu şi mi-a plăcut să le creez confortul psihologic şi atunci pretind acelaşi lucru  Dar următoarea etapă a experimentului meu este de a acţiona absolut la fel...sunt sigură că şi eu „pot cădea în admiraţie” faţă de tot felul de persoane de sex masculin şi pot să şi verbalizez asta şi chiar cred că pot cere şi numere de telefon. Dacă raţiunea ar fi fost cea care m-ar fi guvernat în această explorare sentimentală încheiam de mult capitolul, dar cum emoţia este cea pe care o las a se instala mă gândesc să procedez la fel şi apoi voi mai face o analiză în scris 
Bucureşti, 26 martie 2010

Reconstrucţii atitudinal-afective

„Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină, decât o casă în construcţie. Mai ales pentru cei ce trec repede şi observă prost”. – Jean Cocteau
Pentru că Bucureştiul este în renovare (de vreo 10 ani încoace) şi pentru că de cele mai multe ori nu fac decât să îmi descătuşez starea de frustrare şi de instatisfacţie pe care o resimt atunci când se întâmplă să nu găsesc loc de parcare, certându-mă cu tot felul de oameni pe care nu îi cunosoc, care oameni la rândul lor se confruntă şi ei cu aceeaşi problemă ca şi mine, am decis că poate e momentul să intru şi eu în renovare, renovare pe care am numit-o renovare atitudinal-afectivă...Adică mi-am propus să încep cu renovarea faţadei (nu nu ţin cura de slăbire şi nici blondă nu insist să devin, nu îmi propun să devin mai bună, îmi propun să devin altfel) e vorba de atitudinea first contact, prin care manifest toleranţă, fineţe, înţelegere, nonconflict. Astfel că îmi doresc să nu îmi mai explic fiecare atitudine, să nu mă mai preocup eu de ceea ce se întâmplă celorlalţi şi mai ales să nu mai las să se fisureze tencuiala, pentru a pătrunde „materiale” care să mă afecteze pe termen lung, pentru că m-am obişnuit să trăiesc cu ele, cu care materiale la un moment dat simţi că eşti în simbioză, cu care ai împărţit şi ploile torenţiale, şi gerurile năprasnice şi soarele dogoritor, pentru ca un muncitor într-o zi să vină să „repare” fisura şi să îţi îndepărteze materialul care devenise parte cu tine şi de care poate că te-ai temut la început, dar care devenise de acolo....
Mi-am propus să schimb bordurile (şi nu mă refer la ţinuta vestimentară, nu), mă refer la acele trăiri afective care fac diferenţierea între lăutrul simţămintelor şi exterior, exact ca bordurile între periculoasa stradă circulată de maşini şi din ce în ce mai îngustul trotuar pe care ar trebui să se deplaseze în siguranţă pietonii. Mă gândesc că nişte borduri înalte şi puternice şi trainice vor putea să securizeze potenţiale încercări de „accidentare” în momentul executării temătoare a actului de „traversare” prin locuri nepermise şi pe o culoare neptrotivă, sau încercările celorlalţi de a veni către mine, către trotuarul meu bine consolidat cu emoţii.
Ce vreau să mai schimb? Ah da, reţelele de comunicare, învechite. Adică dacă până mai acum ceva vreme comunicarea era mai dificilă, dar era personală, acum comunicarea a devenit extrem de rapidă, dar impersonală, so trebuie să ne aliniem la standarde, aşa că trebuie să schimb şi eu firele alea multe şi încete cu alea optice şi să transmit scurt, la timp, doar ceea ce trebuie, fără exprimări ale simţămintelor, fără manifestări afective, în general comunicări caracterizate de acest „fără”.
Am văzut că în Bucureşti se sigilează canale, lucru pe care o să îl fac şi eu o să sigilez toate canalele către abisurile mele emoţionale pentru a nu exista riscul căderii în prăpasia simţirii, îmi e mai degrabă comod să nu mă rostogolesc către ele, sau ar trebui să îmi fie...ca să pot deveni adaptată.
Cel mai mult mă intrigă faptul că cei care se vor fi considerat cunoscători ai arhitecturii mele (nu înţeleg cum îşi pot asuma asemenea statut când cei mai mari surprinşi ai surprinderilor noastre suntem noi) vor fi început analiza aceastei reconstrucţie (să nu uităm că încă nu am terminat refacerea) fără ca ea să se fi finalizat, în primul rând şi în al doilea rând ca şi cum şi-ar fi manifestat punctul de vedere şi când a început retencuirea, rebordurarea sau alte reuri...se trezesc aşa a tot cunoscători cerând explicaţii
So încerc o noua existenţialitate a propriei mele fiinţe, una cu care nici chiar eu nu sunt obişnuită şi cu care nici chiar eu nu îmi doresc să mă obişnuiesc, dar cu care cred că trebuie să învăţăm să ne obişnuim pentru că astăzi nu mai putem considera sensibilitatea şi deschiderea ca şi calităţi apriori, ci ca defecte şi stavile în încercarea de adaptare la monden.
Ana Moise,
Bucureşti, 24 martie 2008